.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
Sunt unul dintre aceia are și-au găsit
sufletul și care au recuperat o parte din ceea ce sunt cu adevărat. Sunt
unul dintre aceia care cred că Dumnezeu poate fi trăit în orice clipă și
că poarta este lăuntrică. Cred cu tărie că nu există altă cale pentru
noi decât aceea a scufundării în interior, a încrederii în noi înșine,
a Iubirii pentru noi înșine și pentru alții. Dacă El este omniprezent,
atunci este în noi și noi suntem în El. Este un alt fel de a vorbi despre
divinitatea noastră. Cred cu adevărat în calea Maestrului Interior, acel
cuprinzător nivel de Conștiință care este răspunsul la toate
întrebările noastre și, în plus, că avem norocul să trăim marea
schimbare despre care vorbeau iluminații. Cred că a venit timpul nu numai
să vorbim despre toate acestea, ci să le și trăim, căci singura
cunoaștere reală este cea care vine din experimentare.
.
Jocul cosmic al identităţii
Transformarea interioară care se petrece cu noi, transformarea de
conştiinţă, este o transformare a identităţii noastre. Atunci când
fiinţele inefabile care suntem au început să-şi asume jocul coborârii
în densitate, în materie, în trupuri umane, atunci a intervenit acel soi
de amnezie al adevăratei noastre identităţi. Am uitat cine suntem. Nu, nu
a fost o condamnare la uitare, nimeni nu a făcut asta în locul nostru. Ba,
dimpotrivă, noi am ştiut de la bun început
faptul că odata coborâţi pe tabla de joc, va interveni uitarea.
Identificarea cu nivelurile dense ale propriei noastre creaţii devenea,
astfel, perfectă. Important aici este faptul că ne-am asumat această
pierdere temporară a identităţii noastre. Ce poate fi mai teribil pentru o
fiinţă conştientă decât să-şi piardă identitatea, conexiunea cu
propria ei esenţă, să uite cine este, să-şi piardă astfel puterea de a
crea în mod conştient? Am acceptat această fracţionare a întregului care
eram. Partea noastră cea mai subtilă, cea pe care acum o numim Sufletul
nostru, partea care nu putea suporta învelişul de carne şi sânge a
rămas, undeva, în aşteptare. Energiile ei erau prea înalte pentru a
cobori în materie. În schimb, partea mai densă a propriei noastre fiinţe,
pachetul de energii mai joase, au trecut printr-un lung proces de adaptare la
capătul căruia au apărut fiinţele omeneşti aşa cum le cunoaştem
astăzi. Este partea din noi care şi-a asumat
identificarea cu materia. Niciun moment nu am fost condamnaţi la acest joc.
Nimeni nu ne-a obligat să facem acest lucru. Există miriade de fiinţe în
întrega creaţie care nu au avut niciodată curajul de a cobori în
teribilul joc al încarnării. Noi, cei care urma să devenim
umanitatea, am avut curajul s-o facem, neştiind când sau cum se va termina
acest extraordinar experiment. Uitarea nu a fost un tabu, o regulă
arbitrară, ci o chestiune de fizică spirituală, de fizică a energiilor
subtile. Densitatea enormă a materiei a făcut ca acele straturi ale
propriei noastre fiinţe, în care era păstrată memoria sufletului, să
devină inaccesibile. Astfel ne-am pierdut identitatea de fiinţe
inefabile.
A-ţi trăi propria creaţie
De ce era nevoie de acest «joc cosmic», aşa cum îl numeşte Stanislav
Grof ? Nu putem cunoaşte cu adevărat decât
ceea ce trăim. Trebuie să devenim una cu obiectul cunoaşterii
noastre, să trăim starea de a fi acel «lucru», pentru a-l cunoaşte cu
adevărat. Nu e vorba aici despre cunoaşterea omenească, prin minte, prin
evaluare, ci cunoaştere prin experienţă. Nu poţi «cunoaşte» iubirea,
sau adevărul, sau libertatea. Le poţi doar trăi. Experienţă. Trebuia să
coborâm în densitate, în materie, pentru a o trăi noi înşine. Trebuia
să ne experimentăm propria noastră creaţie, pentru ca expansiunea
acesteia să poată continua. Este ca şi cum un pictor ar cobori în propria
operă, ar deveni una cu personajele pe care le pictează, le-ar trăi
vieţile în aceeaşi clipă în care pensula sa le-ar zugrăvi. Sau, un
muzician care-şi trăieşte opera în timp ce o compune. În acelaşi fel,
creatorii care suntem îşi trăiesc propria creaţie în materie. În
ultimă instanţă, este o chestiune de expansiune a acestei creaţii, căci
dimensiunea materială, densă, este cu adevărat vârful de expansiune al
creaţiei. Creatorul se experimentează pe Sine. Nu este suficientă
«ideea» (gândită) a perfecţiunii. Este
nevoie de experimentarea perfecţiunii. Aceasta este Creaţia!
Treptele identificării
Corpul. Coborând
în zonele dense ale acestei creaţii, în materie, în corp fizic, ne-am
identificat în prima fază cu acesta. Am trăit iluzia completă. Am crezut că suntem corpurile noastre şi doar
atât. Identitatea noastră de fiinţe spirituale a fost înlocuită cu o
nouă identitate. A fost o identitate parţială. Conştiinţa întregului a
fost înlocuită cu o conştiinţă limitată la corp. Experimentam
atunci identificarea completă cu această parte a propriei noastre fiinţe.
Am devenit una cu corpul nostru. Trăiam iluzia morţii, a dispariţiei.
Crezând că suntem doar corpul nostru, am crezut că putem, pur şi simplu,
dispărea. Am trăit frica de anihilare fizică, iar această frică ne-a
însoţit pe parcursul întregului nostru drum, până la revelaţia enormă
a adevăratei noastre identităţi, ce urma să se petreacă eoni de timp mai
târziu. Dar, pentru această treaptă, ne-am asumat identitatea trupului.
Rolurile. Apoi am
început să ne întrebăm cine suntem noi. De unde venim. A fost o nouă
treaptă a identificării. Este etapa în care ne-am asumat, timp de mii de
vieţi, mii de roluri, în încercarea superbă de a ne afla identitatea.
Fiecare rol pe care ni l-am asumat a fost o creaţie în sine, trăită
până la capăt. Identitatea noastră a trecut
prin mii de transformări. Am fost copii şi mame, eroi şi laşi,
învingători şi învinşi. Am fost totul, în căutarea unei
identităţi. Unele roluri ne-au plăcut, altele nu şi, astfel, în
acelaşi fel în care conştiinţa noastră întreagă se scindase în două,
partea inefabilă şi cea care a coborat în materie, în acelaşi fel
întreaga noastră realitate umană am scindat-o în perechi de contrarii
aflate într-un etern dans al polarităţilor: bine-rău, întuneric-lumină
etc. Criteriul acestei dihotomii a fost frica generată de instrumentul
gândirii. Lucrurile care nu ne plăceau şi pe care le-am
numit «întuneric, rău» etc., le-am respins, le-am îngropat. Frica de
unele zone ale conştiinţei se născuse deja şi se adăuga fricii
primordiale a primului nivel, frica de moarte, de dispariţie. Am început să ne temem de toate lucrurile pe care
mintea omenească, cu care eram din ce în ce mai identificaţi, nu le
înţelegea. Şi erau destule, căci creaţia infinită şi multidimensională nu poate fi adminstrată
cu instrumentul liniar al minţii omeneşti. Cea mai mare parte a
fiinţei noastre a ajuns să fie înstrăinată complet, considerată ceva
exterior. Acest «ceva» a fost şi el împărţit în două. Partea
luminoasă, eterică, a fost numită Dumnezeu, Suflet, Sine Superior, sau i
s-au dat identităţi divine: zeii tuturor mitologiilor. Partea întunecată,
densă, a fost numita diavol, sau altfel. Astfel, umanitatea, aflată în
plin joc al identităţilor, al rolurilor pe care şi le asuma viaţă după
viaţă, aducea cu sine acest mod de a privi creaţia, împărţind-o în
polarităţi fundamentale.
Emoţiile.
Călătoria umanităţii în materie adăugase astfel identităţii primare
aceea a trupului fizic, identităţile succesive ale diferitelor roluri pe
care le jucase în decursul vieţilor încarnate. Identificarea cu aceste
roluri a adus cu sine drama, emoţia. Fiecare
rol pe care noi l-am jucat vreodată în vieţile noastre ne-a făcut să
trăim întregul spectru al emoţiilor omeneşti. Am trăit prin emoţie,
identificaţi complet cu rolurile noastre omeneşti. Instrumentul
minţii nu era încă primordial în această etapă. Nu puteam stăpâni
fluxurile uriaşe de energie emoţională care se năşteau din dramele
noastre. Au fost timpurile furiei oarbe, dar şi ale bucuriei dezlănţuite,
timpurile fricii îngrozitoare de a pierde ceea ce credeam că avem şi ale
bucuriei de a câştiga ceea ce credeam că putem deţine. Timpurile
curajului, ale eroismului, ale dedicaţiei, dar şi ale trădării, urii şi
geloziei, ale posesiunii şi ale crimei. Ceea ce trăiam acum era mult mai
mult decât identificarea cu corpul şi mult mai mult decât identificarea cu
rolurile noastre. Cotinuam să jucăm roluri, dar trăiam la nivelul
emoţiilor fundamentale.
Mintea. Mai era un
pas până la timpurile în care o nouă treaptă a identităţii, încă şi
mai subtile decât cea emoţională, avea să ne absoarbă. Identificarea cu
propria noastră minte. Cu capacitatea de a analiza, de a cunoaşte, de a
clasifica. Era cea mai avansată etapă a identităţii parţiale a fiinţei
inefabile coborâte în încarnare. Dar şi cea mai primejdioasă! Reuşeam acum să controlăm cu ajutorul minţii, al
raţiunii, emoţiile violente. Ele au rămas acolo, în adâncuri, la fel ca
şi celelalte identificări, cu rolurile noastre şi cu corpul nostru. Frica
de dispariţie fizică şi frica de a pierde ceea ce avem sau ceea ce iubim
ne-a însoţit dintotdeauna, dar ele au ajuns să fie stăpânite cu ajutorul
minţii. N-au dispărut, doar au fost mai adânc îngropate, de-obicei în
jumătatea întunecată a fiinţei, în ceea ce psihologia numeşte
inconştient. Jocul coborârii umanităţii în materie atinsese
punctul în care transformarea era posibilă. Cele mai iluminate minţi ale
umanităţii au înţeles că dincolo de spaţiul mental mai este ceva.
Misterul creaţiei nu putea fi cuprins cu ajutorul minţii. Este marele prag,
marea transformare a umanităţii şi descoperirea a ceea misticii au numit
dintotdeauna «iubire». Părea că mintea şi
iubirea vor fi mereu într-un veşnic antagonism, dar iată că umanitatea
descoperea, dincolo de identificarea cu mintea sa, o dimensiune a inimii, în
care creaţia putea fi mai curând simţită decât gândită, în care
cunoaşterea devenea intrinsecă, prin experienţă, nu dedusă pe cale
secvenţială, printr-un proces de gândire. Misticii din toate timpurile
ştiuseră acest lucru, dar la nivel de masă această conştientizare nu a
devenit posibilă decât în timpurile noastre.
Aspectele Adevărului
Adevărul primordial al unei fiinţe umane, acela al identificării cu
corpul, este un adevăr parţial. Fiinţa inefabilă, conştientă de sine,
odată coborâtă în dimensiunea densă a existenţei, odată ce vălul
uitării o cuprinde, are acces la un adevăr trunchiat. De la marele adevăr
transcendent, trece la un adevăr al corpului, al densităţii. Identificarea
cu corpul nu înseamnă că acel lucru nu este real. Materia este o realitate în aceeaşi măsură ca şi lumile
inefabile. Dar a crede că eşti doar materie, aceasta este un adevăr
trunchiat, incomplet, parţial. Odată cu o identitate parţială, trăieşti
un adevăr parţial. Din acest adevăr parţial se naşte frica de
dispariţie fizică. Da, corpul dispare, poate fi ucis. Dacă
identitatea mea este limitată la corp, atunci acesta este adevărul meu. Pot
dispărea. Aceasta generează o frică la fel de reală precum identitatea pe
care mi-am asumat-o şi adevărul parţial în care cred. Realitatea mea nu
este una falsă, ci doar parţială.
Ea se modifică, creşte, se lărgeşte odată cu noile descoperiri.
Odată ce identitatea mea se mută la nivelul rolurilor, adevărul meu se
lărgeşte. Sunt mai mult decât doar corpul
meu, sunt războinicul şi eroul, victima şi călăul, cel ucis şi cel care
ucide, copilul şi mama lui. Adevărul meu se lărgeşte odată cu ceea ce
cred că sunt.
Mai departe voi trăi realitatea
identităţii cu emoţiile mele, iar adevărul meu despre mine şi
despre intreaga lume înconjurătoare va căpăta un nou grad de rafinament.
Este, în mod evident o evoluţie, o expansiune a identităţii şi a
adevărului personal care vine, mereu, din experienţă. Experimentez niveluri noi ale creaţiei, mă identific cu ele şi
descopăr cine sunt. Adevărul meu devine mai cuprinzător.
Expansiunea adevărului personal, aşa cum îl experimentează umanitatea,
atinge apoi pragul semnificativ al
identificării cu mintea. Este punctul în care umanitatea crede că
mintea este cheia întregii realităţi. Este nivelul tuturor filosofiilor,
al civilizaţiei tehnologice şi al ştiinţei care, în cele din urmă,
îşi descoperă singură limitările. Este umanitatea aşa cum o cunoaştem
în zilele noastre, care a creat o lume pe măsura adevărului său raţional
şi care începe să intuiască faptul că mentalul, ca orice etapă a
identităţii şi a adevărului, are propriile sale limite care pot fi
depăşite. Sunt momente de ezitare şi de
căutare, uneori umanitatea se întoarce cu faţa către vechi adevăruri
parţiale, vechi abordări, vechi identificări. Nu funcţionează, căci noi
nu mai suntem cei de acum trei mii de ani. Dar redescoperă adevărul,
până acum neînţeles decât de câţiva mistici, că în spaţiul sacru al
inimii, în noi înşine adică, există o poartă, dincolo de care putem
experimenta o nouă dimensiune a fiinţei. Purtăm cu noi încă toate
identificările vechi, cu trupul nostru, cu aspectele, cu emoţiile şi cu
fricile noastre, avem capacitatea de a administra realitatea densă, până
la un punct, cu ajutorul raţiunii, al filosofiei şi al tehnologiei, dar
suntem pregătiţi pentru o nouă etapă a expansiunii adevărului nostru
personal şi al identităţii. Nu mai este
vorba despre câte un mistic singuratic ascuns într-o peşteră sau într-un
deşert, ci despre mulţi oameni care trec în acelaşi timp prin această
criză de identitate şi de adevăr personal care conduce către o nouă
treaptă de evoluţie interioară. Lumea şi noi înşine ne
schimbăm, pentru a cât-a oară în istoria umanităţii.
«Cunoaşte-te pe tine însuţi», spunea o iscripţie pe
templul din Delfi, unde se oficiau ceremoniile misterelor lui Appolo, zeul
cuvântului solar. În interior se află adevărul. «Împărăţia cerurilor se află în voi», spunea
Cristos, având acelaşi subtext. Întregul Adevăr se află ascuns
în interiorul fiinţei omeneşti, disimulat sub forma unor adevăruri
parţiale, aflate în expansiune. Evoluţie înseamnă de fapt descoperire de
sine şi mereu un alt răspuns la întrebarea «cine sunt eu?». Care este
pragul ultim al descoperirii de sine? Nu există un prag ultim, pentru că,
în ultimă instanţă, ceea ce se petrece în
noi este jocul divinităţii care se descoperă pe ea însăşi,
experimentându-şi creaţia. Dar pragul pe care noi îl trecem acum este
descoperirea a ceea ce se află dincolo de această identificare cu cel mai
subtil şi cel mai greu de depăşit prag, cel al minţii. Mintea este
instrumentul care ne-a însoţit de la începuturile coborârii noastre în
densitate. A evoluat odată cu noi, a crescut odată cu noi până la
atingerea pragului de transformare. Mintea nu
dispare odată cu această nouă etapă a descoperirii de sine, ci se
transformă. Merge cu noi în dimensiunea următoare. La nivelul
inimii, acolo unde este centrul de inteferenţă între aspectele noastre
umane şi cele subtile, spirituale, acolo putem
alege modul în care mergem mai departe: continuăm să judecăm realitatea,
adică s-o evaluăm permanent în polarităţi dinamice, sau încetăm să
facem acest lucru, alegând să simţim această realitate, redându-i
unitatea primordială. De aceea pragul acesta al inimii este punctul de
cotitură al tuturor misticilor, dar mai ales al celui pe care-l numim
Isus Cristos. Dincolo de minte se află
Iubirea.
Poarta sacră
De câte ori nu am auzit sintagma «Dumnezeu este iubire»? Sau «noi
suntem iubire»! Câţi dintre noi nu ne-am pus întrebări de genul, «dacă
Dumnezeu este iubire şi noi suntem iubire, atunci cum este posibil să
existe această realitate, în acest fel?». De
fapt, iubirea despre care vorbesc misticii în scrierile lor, nu numai
sfinţii creştini, dar, înaintea lui Cristos, Budha, Zoroastru sau Osiris,
nu este iubirea aşa cum o concep aspectele noastre umane. Acela care
a făcut cunoscut acest lucru, pentru întâia dată în istoria umanităţii
încarnate, a fost Cristos. Abia odată cu el umanitatea a început să
perceapă dincolo de iubirea parţială, trunchiată, omenească. În vechile
mistere ale zeilor solari, rezervate doar unei elite spirituale iniţiate,
adevărul iubirii divine, complete,
integrale, era experimentat. Trăit! Umanitatea de rând nu avea
acces şi nu era pregătită, poate, pentru acest aspect al Adevărului. În
templele Egiptului antic şi în cele ale Orientului Mijlociu, în întreaga
Europă veche, la Delfi şi Eleusis, dar şi in templele Hiperboreei
zalmoxiene, iniţiaţii trăiau revelaţia că
dimeniunile umane sunt doar aspecte ale adevăratei noastre
identităţi. Experimentau dezidentificarea de aceste aspecte, de
dimensiunea corporală, de dimensiunea energetică a rolurilor asumate, de
dimensiunea emoţiilor şi a minţii, pentru a transcende „dincolo”, în
spaţiile vaste ale fiinţei. Ei descopereau, de fapt, prin trăire directă,
contactul cu Zeul, cu divinitatea. Nu exista
încă înţelegerea faptului că acea dimensiune este una a propriei
fiinţe. Zeul era încă o dată o fiinţă străină, exterioară.
Poporul nu putea concepe încă nici măcar acest lucru, rătăcit în visul
trairii materiei. Adevărul despre porţile fiinţei a fost păstrat în
interiorul acestor şcoli de mistere, ale iniţiaţilor. Încă nu venise
timpul pentru acest nivel al Adevărului.
Cel care a mişcat ceva aici a fost Isus
Cristos. El a adus aceste niveluri ale Adevărului, tot prin
experienţă directă, trăindu-l, în spaţiul profan. El nu s-a închis într-un templu. Templul său a fost întreaga
umanitate. Prin el, trăirea acelor niveluri de conştiinţă a devenit
accesibilă tuturor, căci conştiinţa are darul de a fi inductivă.
Spaţiul sacru al inimii nu a mai fost doar o poartă iluzorie, o abstracţie
a cărei trăire să fie accesibilă doar iniţiaţilor, ci a devenit o
posibilitate pentru mase. El a fost acela care a făcut posibilă
transformarea pe care o trăim acum. Iubirea, la adevăratele sale
dimensiuni, în adevărata sa natură, completă, a fost trăită în corp
omenesc. Poarta a fost deschisă.
Ceea ce s-a petrecut mai târziu, când trairea lui Isus a fost
transformată într-o dogmă, şi din experienţa iubirii integrale nu a mai
rămas decât un concept uscat, o poruncă de neînţeles, nu a fost vina
nimănui. Umanitatea a luat atât cât a putut în acel moment al evoluţiei
sale. Biserica oficială a fost reflexia conştiinţei umanităţii în acel
moment. Dar acum, acum lucrurile s-au schimbat.
Umanitatea s-a copt. Adevărul integral şi iubirea integrală pot fi
trăite, căci mulţi oameni sunt în plin proces de transformare
interioară, iar poarta sacră a inimii poate fi trecută.
Aspectele Iubirii
Aşa cum, atunci când coborâm în densitate ajungem să trăim o
identitate parţială şi un anume aspect limitat al adevărului, tot aşa
ajungem să trăim aspecte parţiale ale iubirii. Identificaţi complet cu trupul nostru, cotropiţi de frica morţii
fizice, crezând că suntem doar carne şi sânge, iubirea are un aspect
strict corporal. Este forma minimă a iubirii, în care tot ceea ce contează
este să rămânem în viaţă. Supravieţuirea. În zilele noastre,
cu greu mai poate fi numită iubire această dorinţă irezistibilă
(instinct) de a supravieţui. Şi totuşi este o formă primară de iubire!
Uitarea a cine suntem cu adevărat este
totală. Nu mai ştim că nu putem muri. Credem că odată cu trupul
totul se sfârşeşte şi urmează neantul. Toate dimensiunile fiinţei
transcendente – iubirea care impregnează întreaga creaţie este uitată.
Identitatea parţială, care generează un
adevăr parţial, conduce la trăirea unei forme parţiale de iubire.
Călătoria inimii a început!
Nu iubim încă pe nimeni, căci iubirea nu poate fi recunoscută. Nici pe
altcineva, nici pe noi înşine! Ne urâm trupul, de fapt, pentru că el este
semnul sfârşitului. De aceea putem foarte uşor să ucidem, pentru hrană,
pentru perpetuarea speciei, pentru orice. Semnul acestei identificări este
sexualitatea primară, animalică, şi ea, desigur, un aspect parţial al
iubirii. Singura provocare este a rămâne în viaţă. Suntem doar un corp
din carne şi sânge şi nimic mai mult. Una cu densitatea! Suntem
identificaţi cu aspectul nostru cel mai limitat.
La nivelul identificării cu rolurile noastre, după ce prioritatea
supravieţuirii a fost cumva asigurată, iubirea capătă un aspect mai
complex. Odată cu nenumăratele răspunsuri la întrebarea «cine sunt eu»,
umanitatea trăieşte nenumărate forme
parţiale ale iubirii. La baza tuturor acestor forme stă polaritatea
fundamentală masculin-feminin. Trăim toate rolurile, masculin şi
feminin, în mii de forme. Ne iubim soţiile şi copii, prietenii şi «ceea
ce este al nostru», ca şi cum am fi noi înşine. Este, de fapt, o extensie
a identităţii personale, de la aspectul strict corporal, la lucrurile şi
fiinţele pe care le percepem mai mult sau mai puţin ca fiind «ale
noastre». Este o expansiune a adevărului personal. Trăim direct faptul că ne pasă de altcineva, decât de propria
nostră supravieţuire, la fel de mult. Începem să umplem sentimentul
golului interior cu iubirea pentru perechea noastră. Credem că iubirea
pentru celălalt va umple acest gol. Şi, într-un fel este adevărat,
căci sentimentul rupturii primordiale pare a se atenua în clipele de
iubire. Şi nu doar atunci când este vorba despre iubirea într-un cuplu, ci
şi în cazul iubirii pentru un copil sau altcineva apropiat. Trecem deci prin mii de roluri, şi fiecare
înseamnă trăirea a mii de forme ale identităţii, adevărului personal
şi iubirii. Dar la baza acestei experienţe stă polaritatea fundamentală
masculin-feminin şi căutarea întregirii în celălalt. Este etapa în care
transformarea începe să aibă loc în cadrul relaţiei cu
celălalt.
Foarte interesant este faptul că aceast
aspect al iubirii îmbracă de multe ori forma dependenţei. Depindem de ceea
ce ne este sau nu dăruit de către celălalt. Iubirea aceasta este de fapt
un schimb energetic. Căutăm înafara noastră ceea ce nu ne putem încă
dărui singuri. Credem că suntem incompleţi, că ne lipseşte ceva, căci
păstrăm în adâncurile noastre sentimentul nedesluşit că am fost,
cândva, cumva, compleţi. Paradisul pierdut! Devenim căutătorii iubirii
într-un partener, într-un copil, într-un prieten, într-un animal, din
pricina acestui sentiment de incompletitudine. Adevărul nostru parţial
despre noi înşine, identitatea noastră parţială, ne împiedică să
trăim iubirea completă în interior. Astfel că proiectăm ceea ce ni se
pare că lipseşte, înafară.
Sigur că iubirea pe care o găsim înafară este şi ea incompletă.
Astfel că ne întoarcem de mii de ori pentru a juca alte roluri alături de
sufletele apropiate nouă. Unii altora ne
suntem copii şi amanţi, mame şi fraţi, prieteni şi duşmani de moarte,
în vieţi succesive. Dansul identităţilor succesive se împleteşte astfel
cu dansul emoţiilor din ce în ce mai complexe. Uneori revenim în roluri
asemăntoare de multe ori, atunci când credem că avem ceva de rezolvat
într-o relaţie, atunci când suntem purtătorii unei vinovăţii, a unei
datorii, a unei răzbunări, a unei iubiri neîmplinite. Sau atunci când
credem că putem ajuta pe cineva. Aceasta este karma. Nu suntem condamnaţi
la karma, ci ne-o alegem singuri în funcţie de felul în care ne judecăm
pe noi înşine şi viaţa în care am fost. Dar ceea ce contează aici este
faptul că trăim un nou aspect, mai larg, al iubirii. O nouă
formă.
Cu cât identitatea şi adevărul nostru devin mai largi,
cu atît forma iubirii trăite aste mai largă. Iubirea în care sunt parte
corpul, energiile noastre corporale şi emoţiile noastre ne conduce într-o
zonă a experienţei în care umanitatea a stat mii şi mii de ani. Pendularea între iubire şi frică – frica nu este
decât absenţa iubirii – este semnul acestei etape a experienţei noastre
umane. Tot ceea nu iubim, respingem. Iar ceea ce respingem şi
considerăm străin de noi, ne înspăimântă. De aici la a considera o
ameninţare aceste lucruri nu mai este decât un pas. Această treaptă a
identificării, extraordinar de complexă, ar merita o analiză largă, căci
înlăuntru este toată diversitatea inimaginabilă a vieţii. Credem că suntem una nu numai cu trupul nostru, cu
aspectele noastre care sunt infinite, dar şi cu emoţiile generate de aceste
roluri. Devenim apărătorii nu numai ai iubitei, familiei, copiilor noştri,
dar ai ţării noastre, rasei noastre, culturii, religiei, istoriei, a tot
ceea ce ni se pare că ne reprezintă, că seamănă cu noi, şi duşmanii
neînduplecaţi a tot ceea ce pare că ni se opune. Este mereu o chestiune de
identitate şi adevăr asumat, reflectate în ceea ce iubim sau nu.
Limitele pe care ni le stabilim sunt acelea izvorâte din ceea ce ne place
sau nu, din ceea ce percepem ca făcând parte din noi sau nu. Acelaşi lucru
se petrece cu emoţiile noastre, pe care le împărţim în plăcute şi
neplăcute. Dar, în mod paradoxal, cu cât
respingem mai mult din experienţă, cu atât mai multe sunt emoţiile având
culorile fricii şi anxietăţii. Cu cât plasăm mai mult înafara noastră,
cu atât frica este mai mare.
Apoi urmează nivelul cel mai interesant,
cel al spaţiului mental. Căci mintea este instrumentul fabulos de
articulare a realităţii dense de când ne încarnăm pe această planetă.
A crescut odată cu noi, ne-a însoţit în toate procesele noastre. Ea este
aceea cu ajutorul căreia am operat în interiorul dualităţii. Eu –
celălalt, înăuntru-înafară, cerul-pământul, spirit-materie. Atât de
mult am lucrat cu acest instrument destinat iniţial supravieţuirii fizice,
încât am ajuns să credem că noi suntem
chiar procesele noastre mentale. Iluzia este perfectă. Sentimentul
adânc al «lumii de dincolo» ne însoţeşte mereu, dar sub forma unei
frici, căci mintea se teme de tot ceea ce nu
poate administra. Partea din noi pe care am uitat-o e mai străină ca
niciodată. Atât de strâină încât am ajuns uneori să o negăm
complet. Ateismul e forma supremă a negaţiei de sine.
Pe această treaptă a evoluţiei noastre ne identificăm, pe lângă
corporalitate, sexualitate, roluri şi emoţii, cu sisteme de gândire.
Înglobăm în identitatea şi adevărul nostru în expansiune ceea ce credem
despre noi înşine şi despre întreaga realitate. Ne definim prin modul nostru de gândire, prin realitatea noastră
culturală şi ideologică. Este timpul identificării cu filosofii, sisteme
de credinţă, concepte despre fiinţă şi univers, cu dogme religioase,
politice şi militare, identitatea noastră înglobează acum idei despre
cine şi ce este, construim întregi ierarhii de valori morale şi de orice
fel. Este nivelul ştiinţei care se luptă pe viaţă şi pe moarte cu
misticismul, al religiilor care ucid în numele credinţei, al fanatismului
în numele căruia se poartă războaie. Este timpul umanităţii care
se teme de extratereştri – străinii, necunoscuţii, umbrele – asta
după ce am purtat bătălii intense în toată istoria. Mintea care orchestrează tot acest spectacol interior al
conştiinţei devine stăpâna absolută a jocului. Iubirea pare să fi
dispărut cumva în faţa acestei avalanşe a raţionamentului
rece.
Dar nu este aşa, căci minţile cele mai strălucite descoperă singure
propriile limitări ale acestui mod de a percepe, de a evalua existenţa. Ele
descoperă cumva algoritmul straniu al experienţei omeneşti şi percep
felul în care identificările noastre succesive creează marele joc. Este punctul în care devine posibilă alegerea
între a judeca realitatea şi a o accepta, şi a o simţi. Este punctul în
care devine posibilă acceptarea revelaţiei că dincolo de toate rolurile pe
care le-am jucat vreodată, dincolo de corpuri şi de emoţiile noastre,
dincolo de ceea ce gândim, există o realitate mai largă pe care o putem
trăi. Este marea transformare pe care o trăim. Este recuperarea unui
nivel al iubirii care nu a mai fost disponibil pentru umanitate de când a
început jocul cosmic al încarnărilor.
În clipa în care reuşim să facem
schimbarea de la a gândi realitatea la
a simţi realitatea «cu inima»,
descoperim, dincolo de orice teorie sau dogmă, din propria experienţă, că
noi am fost mai mult decât rolurile noastre, am fost actorii. Şi,
mai mult decât emoţiile noastre, am fost creatorii lor. Mai mult decât
gandurile noastre, am fost întotdeauna
stăpânii spaţiului nostru interior. Doar că uitasem acest lucru,
cuprinşi în vârtejul identificărilor noastre cu diferitele noastre
aspecte. Descoperim, deasemeni, adevăratele
dimensiuni ale iubirii, în cuplu şi în orice relaţie, căci putem
simţi, în spatele rolului, sufletul celui pe care-l iubim. Intervine nevoia
disperată de adevăr complet, de sinceritate, de contact total cu celălalt,
dincolo de toate măştile pe care le-am purtat vreodată. Descoperim că «iubita mea», «copilul meu»,
«tatăl meu» sunt de fapt suflete ca şi noi, complet libere, aflate în
propria lor experienţă, mai mult sau mai puţin conştientă, care nu ne
aparţin în nici un fel, care nu ne datorează nimic şi cărora nu le
datorăm nimic, pentru că totul a făcut parte din jocul acestor roluri pe
care le-am jucat cu toţii. Descoperirea că nimeni nu e vinovat cu nimic,
că nimeni nu a fost ucis vreodată, căci moartea e o iluzie ce vine din
identificarea cu corpurile, că nu există vinovaţi şi vinovăţii, că nu
e nimic de salvat, de ajutat, aceasta descoperire aduce cu sine acest nou
nivel al iubirii faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Iubirea nu mai este un troc, pentru că nu mai e
nimic de câştigat şi nimic de pierdut, nimic de aşteptat în schimbul
iubirii. Este faimoasa iubire care nu cere nimic în schimb şi care poate
veni numai din trăirea directă a Adevărului, a cine suntem cu adevărat,
din descoperirea adevăratei noastre identităţi de fiinţe inefabile care
participă la jocul cosmic al încarnării.
Dincolo de acest nivel al inimii, pe care
îl putem numi şi nivelul lui Cristos, sau nivelul de conştiinţă
cristică, se află eliberarea adevăratelor noastre puteri de creaţie
liberă. Descoperirea Creatorului din noi care se experimentează pe sine în
deplină conştienţă şi libertate!
Aspectele libertăţii
Aşa cum adevărul despre noi înşine vine
înaintea iubirii, adică nu putem trăi adevărata, completa iubire fără
să trăim adevărul despre noi înşine, tot aşa, iubirea vine înaintea
libertăţii. Adică nu putem trăi libertatea, în absenţa adevărului şi
a iubirii. «Adevărul vă va face liberi». Da, căci adevărul
despre noi înşine şi despre adevărata natură a fiinţei conduce la
trăirea iubirii, iar iubirea adevărată este
aceea care aduce libertatea completă.
Ce înseamnă libertate? Libertate faţă de
ce? Suntem obişnuiţi, după lunga noastră călătorie în densitate, în
care ne-am raportat mereu la «exterior», să ne definim libertatea ca pe o
independenţă faţă de acest exterior. Este un fals. Căci acest exterior
nu este decât ceea ce am exclus din noi înşine. Cu cât identitatea
noastră a fost mai îngustă şi identificările noastre mai strâmte, cu
atât am exclus mai multe din noi înşine, iar noi am fost mai puţin
liberi. Dar am crescut, ne-am expansionat, aspectele cu care ne-am
identificat de-a lungul erelor au devenit din ce în ce mai largi. Am descoperit faptul că toate limitările, la corp,
la rolurile, emoţiile şi gândurile noastre nu erau decât autolimitări.
Graniţe arbitrare între noi înşine şi marele rest, stabilite în
funcţie de cât anume percepeam din ceea ce suntem. Libertatea noastră nu
era îngrădită decât de propriile noastre aspecte.
Adevărata libertate este o libertate
interioară, în care ne dezidentificăm de propriile noastre aspecte.
Pe măsură ce descoperim că suntem mai mult
decât corpurile, emoţiile, gândurile noastre, ne recuperăm libertatea de
fiinţe complete. E ca şi cum ne-am trezi dintr-un vis al densităţii
pentru a ne redescoperi pe noi înşine.
Faptul că suntem mai mult decât corpurile noastre a fost mereu mai
curând o intuiţie care nu a avut nevoie de prea multe dovezi, a fost
simţită. Dar în ce priveşte eliberarea de rolurile noastre, emoţiile
noastre şi gândurile noastre, lucrurile sunt mai dificile pentru că sunt
niveluri mai subtile, iar gradul lor de seducţie este mai mare. Corpul l-am
considerat, mai ales în căutarea noastră spirituală, mai curând un
obstacol, decît altceva. Nu l-am iubit cu adevărat decât în timpurile din
urmă, în care am descoperit că spirit înseamnă totul, întreaga
realitate, inclusiv corpul. Dar până atunci nu. A fost mai uşor să privim
dincolo de el. Dar rolurile noastre care ne-au intrat în sânge?
Libertatea faţă de aspecte
Adevărul nostru au fost rolurile pe care le-am jucat, iar gradul de
iubire pe care l-am trăit a fost pe măsura acestor roluri. La fel şi
libertatea noastră. Am fost înlănţuiţi de
credinţele noastre despre ceea ce suntem. Un exemplu simplu: cândva am crezut că misiunea mea era aceea de a
salva pe alţii. Mă identificam cu rolul salvatorului. Confundam iubirea cu
salvarea celui pe care îl iubeam. Era, desigur, o formă parţială de
iubire, dar nu Iubirea. Încercasem să o « salvez » pe mama mea, pe sora
mea şi, desigur, încercasem să o salvez pe cea care era perechea mea. Nu
era decât un rol pe care-l jucam şi care o condamna întotdeauna pe femeia
de lângă mine, fie ea mamă, soră sau iubită, să joace rolul
victimei. O neînţelegere profundă! Eram eu liber? Erau ele libere?
Nu, căci adevărata natură a fiinţei noastre nu era aceea a rolului pe
care îl jucam! Ne auto-limitam. Trăiam o parte de adevăr, o parte de
iubire, o parte de libertate. Eliberarea de rol
a fost dificilă şi nu a venit decât printr-o « criză » majoră,
semnul transformării. Toţi trăim roluri, modele de comportament cu
care ne identificăm şi care nu sunt decât limitări. Mulţi poartă toată
viaţa modele moştenite de la părinţi, modele energetice care vin de pe
linii familiale şi karmice, loialităţi fanatice faţă de modelele altora,
pe care şi le-au însuşit, prin care se definesc, şi care, la fel, nu sunt
decât identificări cu roluri. Toate
sunt străbătute de polaritatea fundamentală masculin – feminin şi
de frica de moarte, care sunt identificările noastre fundamentale atunci
când venim în încarnare. De aceea, orice
adevărată vindecare, pe orice nivel al fiinţei, include dezidentificarea
de aceste aspecte ale fiinţei, şi nu exisită vindecare completă fără
eliberarea de acestea.
Eliberarea de emoţii
Dar emoţiile generate de aceste roluri, care au devenit un mod de a
trăi, de a aduce energie în această dimensiune densă a încarnării, asta
e altceva. « Emoţiile mele, frica mea, entuziasmul meu, depresia mea,
tristeţea mea, disperarea mea, bucuria mea ». Abia acum descoperim că emoţiile sunt doar stări energetice ale
fiinţei, feluri în care modulăm noi energia. Şi cu toate acestea,
e foarte dificil să ne dezidentificăm de
ele. Atât de mult timp am crezut că suntem emoţiile noastre,
încât acum e foarte greu. Dar merită efortul
de a căuta prezenţa şi conştienţa totală, merită efortul de a rămâne
atenţi la toate mişcările şi transformările energiilor interioare, căci
în spatele acestor procese se află nu numai niveluri noi ale iubirii, dar
şi niveluri noi ale libertăţii interioare. Cum aduce starea de
prezenţă şi de conştienţă faţă de sine eliberarea de sub imperiul
emoţiei? Atunci când suntem prezenţi în noi
înşine, conştienţi de apariţia oricărei emoţii, a oricărui gând,
abia atunci putem alege dacă ne vom identifica cu acea emoţie sau nu.
Dacă o vom trăi ca şi cum am fi una cu ea, sau doar o vom observa până
la dizolvare. Aceasta este un dintre cele mai importante forme ale
eliberării interioare. Eliberarea de emoţie! În multe cazuri
înseamnă, pur şi simplu, o nouă viaţă şi descoperirea unor
capacităţi pe care nu ni le-am imaginat nicicând.
Odată eliberaţi de sub dictatura
emoţiilor care ne-au creat realitatea interioară şi, prin reflexie, pe cea
exterioară, abia atunci descoperim starea de bucurie pură a fiinţei.
Emoţiile devin doar valuri care vin şi trec, care se nasc în noi şi care
dispar, în vreme ce noi experimentăm starea aceluia care rămâne martor la
aceste fenomene interioare. O libertate nouă se naşte, interioară şi
exterioară, căci nu mai acţionăm sub imperiul fricii, al mâniei, al
disperării etc., nu ne mai temem de ceea ce vor spune sau crede ceilalţi
despre noi, ci vom deveni mai autentici şi mai curajoşi în a ne afirma
propriul adevăr. Validarea acestui adevăr interior ne va conduce
rapid la acceptarea adevărului interior al altora, oricare ar fi. Nu ne vom
mai petrece viaţa încercând să corectăm « erorile » lumii exterioare
în funcţie de propriile noastre norme. Calea spre marea deschidere a inimii
devine largă în faţa noastră.
Eliberarea de identificarea cu mintea
Cel mai important lucru pe care-l dobândim
este naşterea încrederii în noi înşine, în capacitatea noastră de a
administa spaţiul interior. Începem să ne descoperim adevărata noastră
natură de creatori conştienţi.
Descoperim repede, deasemeni, legătura indestructubilă între procesele
mentale şi cele emoţionale. Gandul declanşează emoţia, care nu este
decât un transmiţător al energiei în domeniile energiilor coporale.
Facem, astfel, primul pas către eliberarea conştientă de dictatura
modelelor de gândire. La fel ca şi modelele de comportament care au fost
asociate anumitor roluri, la fel ca şi modelele de reacţie emoţională la
ralitatea exterioară, există modele de gândire. Aceste modele de gândire rareori sunt ale noastre personal.
Suntem învăţaţi cum să gândim, cum să concepem realitatea şi pe noi
înşine, de famile, de şcoală, biserică, societate, ştiinţă,
tradiţie, cultură etc., etc. Rămâne prea puţin loc pentru a simţi noi
înşine realitatea, pentru a avea propriile opinii despre aceasta. Suntem
prizonieri în sisteme de convingeri pe care ni le asumăm ca fiind «ale
noastre» şi pe care apoi le apărăm ca şi cum ar fi o chestiune de
viaţă şi de moarte. Pentru că ne
identificăm cu ele.
Suntem prizonieri, deşi ne credem nişte fiinţe inteligente, raţionale
şi puternice. Suntem prizonierii unor
realităţi prefabricate pe care am moştenit-o şi ne-am asumat-o fără să
o simţim. Este capcana judecăţii asupra realităţii. Realitatea este
înlocuită cu clişee prefabricate. Credem că ştim cine este celălalt,
pentru că ştim cum îl cheamă şi unde lucrează, dar habar n-avem ce
simte celălalt. E o prăpastie între noi şi realitate. Privim un
copac prin prisma etichetelor din cărţi, dar habar nu avem despre
adevărata natură a acelui copac, care nu poate fi decât simţită. Trăim astfel într-o colivie conceptuală,
arogantă, articulată pe logică şi pe deducţie, pe cauzalitate, fără
să mai percepem nimic înafara dimensiunii liniare a realităţii oferite de
minte. Privim doar umbrele pe un perete, în loc să simţim
adâncimea inimaginabilă a fiecărei clipe. Dacă adăugăm acest tip de
prizonierat interior, la acela al rolurilor şi al emoţiilor şi la
înstrăinarea de natura profundă a ralităţii, putem să avem o imagine
asupra superficialităţii libertăţii noastre. Sistemul în care trăim
este generat de această privire asupra lucrurilor. De aceea sistemul
menţine acest tip de paradigmă, care este una a prizonieratului interior.
Suntem, de fapt, sclavii inconştienţi ai sistemului, cât timp nu
recuperăm adevărul despre noi înşine şi propria conştienţă.
Adevăr şi libertate
Întotdeauna au existat oameni care au cunoscut adevărul sau oameni care
nu s-au mulţumit cu adevărul oficial. Întotdeauna au fost oameni
care au folosit adevărul pentru a acumula putere asupra celor care nu îl
cunoşteau şi oameni care au găsit singuri adevărul, în ciuda celui
oficial, controlat de sistem. Nu, sistemul nu este « de vină », căci nu
există opresor fără victimă. Noi suntem aceia care am creat sistemul,
căci noi am jucat toate rolurile. A fost convenabil pentru unii dintre noi
să ronţăim doar firimituri din adevăr sau un adevăr parţial, mestecat
déjà de ceilalţi, sub forma adevărului oficial. De aceea ne-am mulţumit
cu o libertate parţială.
Libertatea nu este despre drepturile omului, drepturi politice, drepturi
sociale, drepturi economice etc. Acele drepturi se referă la aspectele
noastre, la corpurile noastre, la rolurile noastre. Adevărata libertate se referă la libertatea interioară, la
ieşirea de sub identificarea cu sistemele noastre de convingeri, cu
credinţele noastre, cu dogmele pe care le-am validat. Libertatea este, în
ultimă instanţă, o chestiune de experimentare directă a propriei fiinţe,
de cunoaştere directă a ceea ce suntem. Atunci când ştim ceea ce suntem,
nu din cărţi şi din doctrine, ci din propria noastră experienţă, nu mai
putem fi controlaţi, nici manipulaţi prin intermediul emoţiilor noastre,
al fricilor, al credinţelor noastre. Nu mai putem fi păcăliţi cu rolurile
pe care le-am jucat, căci ştim că sunt doar adevăruri parţiale, iar
adevărata noastră natură nu poate fi îngrădită. Structurile de
putere cărora ne-am supus nu mai au nici o importanţă, căci descoperim
că şi puterea este o iluzie. Ceea ce suntem
cu adevărat nu poate fi supus, ucis, atacat, poluat, închis, nu poate fi
posedat şi nici manipulat, nici parazitat. Doar aspectele noastre pot fi.
Daca ne credem doar trupuri, atunci, da, putem fi închişi, ucişi etc.,
căci realitatea noastră este cea a trupului. Dacă credem că suntem doar
rolurile noastre, putem fi manipulaţi şi supţi de energie prin intermediul
acestor roluri, familiale, sociale, economice etc. Dar odată trăită
libertatea interioară a fiinţei, aceste roluri se destramă, ne detaşăm
de ele. Dacă credem că suntem gândurile noastre şi sistemele noastre de
credinţe, da, putem fi manipulaţi în numele unor false idealuri colective,
în detrimentul propriei fiinţe, şi în numele unor sisteme de convingeri
care ne vor crea realitatea trăită. Dar dincolo de aceste sisteme de
convingeri şi credinţe se află libertatea fiinţei care-şi descoperă
adevăratele dimensiuni, Identitatea, Adevărul, Iubirea şi Libertatea
Creatorului.
Un fel de epilog
Toate acestea merg împreună şi fac parte din marele joc cosmic al
fiinţei care experimentează dimensiunea densă a creaţiei. Noi, adică!
Pe măsură ce vălul uitării se ridică, pe
măsură ce experimentarea nivelurilor succesive ale fiinţei ne fac să
redescoperim cine suntem, revenim la atributele primordiale ale
fiinţei. Dar, de fapt, nu vom mai fi niciodată cum am fost atunci
când am coborât pentru întâia dată în materie. Căci această
călătorie ne-a transformat. Am devenit mai mult decât am fost atunci. Eram
doar nişte fiinţe inefabile, subţiri. Materia era pentru noi o aventură
inimaginabilă, în care urma să uităm cine suntem şi care nu se ştia
cât anume avea să dureze. Depindea numai de noi să străbatem vălurile
succesive ale uitării. Ne-a trebuit mult curaj să ne asumăm această
extraordinară misiune în dimensiunile cele mai dense ale creaţiei. Dar am
făcut-o, alături de alţii asemenea nouă, alături de care am suferit şi
am iubit, am murit de o mie de ori, am luptat, ne-am sacrificat, alături de
care am fost ticăloşi uneori, dar am fost şi eroi, şi, mai presus de
toate, am descoperit dimensiuni noi ale propriei noastre fiinţe. Nu vom mai fi niciodată ce am fost, ci mult mai mult
decât atât, căci am învăţat să aducem divinitatea noastră inefabilă
în mijlocul materiei celei mai dense. Am devenit îngerii care pot trăi
în materie şi astfel am deschis calea şi pentru alţii. Căci, la
aceste niveluri, orice experienţă personală schimbă experienţa întregii
creaţii. Această superbă specie spirituală care suntem şi care-şi
asumă călătoria în materie poartă numele de Umanitate.
Noi Suntem
Aceia!!!
Horia Turcanu
Sursa: www.calatoriainimii.net