Schimbare prin acceptare

A accepta pe deplin înseamnă să nu intri în conflict cu ceea ce apare în momentul de faţă. Înseamnă să nu-l respingi, sau să-l dai deoparte, sau să te îndepărtezi de el, ci să-l îmbrăţişezi, să-l ţii lângă tine, să-l iubeşti ca şi când ar fi al tău. Deoarece este al tău. Este propria ta creaţie de care eşti foarte mulţumit – doar dacă nu cumva nu eşti. Dacă nu eşti, vei opune rezistenţă acceptării, a ceea ce ai creat şi – persistă lucrul căruia îi opui rezistenţă.

Prin urmare, bucură-te şi te veseleşte şi, în cazul în care circumstanţa sau condiţia de acum sunt unele pe care alegi să le schimbi, alege, pur şi simplu, să le trăieşti ca experienţă – altfel. E posibil ca aspectul exterior sau manifestarea lor exterioară să nu se schimbe deloc, dar experienţa ta interioară legată de ele poate fi schimbată şi se va schimba pentru totdeauna, luând pur şi simplu, o altă decizie în această privinţă. Aminteşte-ţi că acesta este scopul tău. Pe tine nu te interesează modul în care apari în exterior, ci numai experienţa ta interioară. Lasă lumea exterioară să fie ceea ce este. Creează-ţi o lume interioară, aşa cum vrei tu ca ea să fie. Acesta este înţelesul expresiei: a fi din lumea voastră, dar a nu aparţine ei.

A accepta ceva nu înseamnă a refuza să-l schimbi. De fapt, adevărul e chiar invers. Nu poţi schimba ceea ce nu accepţi – în special în tine însuţi – dar şi în afara ta. Prin urmare, acceptă totul ca pe manifestarea divină a divinităţii din tine. Atunci te declari pe tine însuţi ca fiind creatorul ei şi numai atunci poţi să o „dez-creezi”. Numai atunci poţi să re-cunosti – adică să cunoşti din nou – puterea de a crea ceva nou, putere care se află în tine. A accepta ceva nu înseamnă a fi de acord cu aceasta. Înseamnă, pur şi simplu, să o îmbrăţişezi, chiar dacă eşti de acord cu ea sau nu.

Cum poţi să vindeci ceva ce nici măcar nu ţii lângă tine? Înainte de a da drumul la ceva, trebuie mai întâi să-l ţii strâns, cu fermitate, în cadrul realităţii tale. Nu poţi să laşi să cadă ceva ce nu ai ţinut mai întâi în mână. Prin urmare, ţine-te bine!

Dragostea şi acceptarea sunt concepte care pot fi folosite unul în locul celuilalt. Pentru a schimba ceva, trebuie mai întâi să accepţi că acest ceva există. Pentru a iubi ceva, trebuie să faci acelaşi lucru. Nu poţi iubi partea din tine însuţi care pretinzi că nu este acolo, care consideri că nu este a  ta. Tu ai considerat ca nefiind ale tale multe părţi din tine însuţi pe care nu vrei să le revendici. Nevrând să revendici acele părţi din tine însuţi, ai făcut să fie imposibil să te iubeşti pe tine însuţi pe deplin – şi, astfel, să-l iubeşti deplin pe celălalt.

Prin dragoste şi acceptare voi binecuvântaţi pe toţi cei a căror viaţă o atingeţi. Când deveniţi pe deplin iubitori şi acceptaţi pe deplin, deveniţi cei care binecuvântează pe deplin – şi aceasta vă face pe voi şi pe toţi ceilalţi pe deplin fericiţi. Nu schimbi nimic condamnând. Literalmente, le condamni la a fi repetate. A nu condamna nu înseamnă a nu căuta să schimbi. Faptul că nu condamnaţi ceva, nu înseamnă că sunteţi de acord cu acesta. Pur şi simplu, înseamnă că refuzaţi să judecaţi. Pe de altă parte, puteţi alege altceva. Alegerea de a schimba nu trebuie întotdeauna să provină din mânie. De fapt, şansele voastre de a produce schimbări foarte palpabile cresc direct proporţional cu scăderea mâniei voastre. Oamenii folosesc adesea mânia ca pe o justificare pentru a căuta schimbarea, iar judecata ca pe o justificare pentru mânie.

Binecuvântaţi, binecuvântaţi, binecuvântaţi pe duşmanii vostrii şi rugaţi-vă pentru cei care vă nedreptăţesc. Trimiteţi-le energiile voastre cele mai bune şi gândurile voastre cele mai înalte. Nu veţi putea face acest lucru decât dacă veţi vedea fiecare persoană şi fiecare circumstanţă de viaţă ca pe un dar, ca pe un înger şi ca pe un miracol.
A fi recunoscător pentru ceva înseamnă a înceta să-i mai opui rezistenţă, înseamnă a-l vedea şi a-l recunoaşte ca pe un dar, chiar atunci când darul nu este vizibil imediat. Recunoştinţa este atitudinea care schimbă totul!
Du-te acum şi binecuvântează toate lucrurile din viaţa ta. Aminteşte-ţi că v-am trimis numai îngeri şi că v-am adus numai miracole!

Neale Donald Walsch - fragment din cartea 'Prietenie cu Dumnezeu'

sursa: https://drumuricatretine.wordpress.com/2012/11/10/schimbare-prin-acceptare/

Horia Turcanu " Am devenit îngerii care pot trăi în materie şi astfel am deschis calea şi pentru alţii."

Transformarea interioară care se petrece cu noi, transformarea de conştiinţă, este o transformare a identităţii noastre. Atunci când fiinţele inefabile care suntem au început să-şi asume jocul coborârii în densitate, în materie, în trupuri umane, atunci a intervenit acel soi de amnezie a adevăratei noastre identităţi. Am uitat cine suntem. Nu, nu a fost o condamnare la uitare, nimeni nu a făcut asta în locul nostru. Ba, dimpotrivă, noi am ştiut de la bun început faptul că odata coborâţi pe tabla de joc, va interveni uitarea.       

Identificarea cu nivelurile dense ale propriei noastre creaţii devenea, astfel, perfectă. Important aici este faptul că ne-am asumat această pierdere temporară a identităţii noastre. Ce poate fi mai teribil pentru o fiinţă conştientă decât să-şi piardă identitatea, conexiunea cu propria ei esenţă, să uite cine este, să-şi piardă astfel puterea de a crea în mod conştient?

Am acceptat această fracţionare a întregului care eram. Partea noastră cea mai subtilă, cea pe care acum o numim Sufletul nostru, partea care nu putea suporta învelişul de carne şi sânge a rămas, undeva, în aşteptare. Energiile ei erau prea înalte pentru a cobori în materie.
Partea mai densă a propriei noastre fiinţe, pachetul de energii mai joase, au trecut printr-un lung proces de adaptare la capătul căruia au apărut fiinţele omeneşti aşa cum le cunoaştem astăzi. Este partea din noi care şi-a asumat identificarea cu materia. Niciun moment nu am fost condamnaţi la acest joc. Nimeni nu ne-a obligat să facem acest lucru.

Există miriade de fiinţe în întrega creaţie care nu au avut niciodată curajul de a cobori în teribilul joc al încarnării. Noi, cei care urma să devenim umanitatea, am avut curajul s-o facem, neştiind când sau cum se va termina acest extraordinar experiment. Uitarea nu a fost un tabu, o regulă arbitrară, ci o chestiune de fizică spirituală, de fizică a energiilor subtile. Densitatea enormă a materiei a făcut ca acele straturi ale propriei noastre fiinţe, în care era păstrată memoria sufletului, să devină inaccesibile. Astfel ne-am pierdut identitatea de fiinţe inefabile.

A-ţi trăi propria creaţie

De ce era nevoie de acest «joc cosmic», aşa cum îl numeşte Stanislav Grof? Nu putem cunoaşte cu adevărat decât ceea ce trăim. Trebuie să devenim una cu obiectul cunoaşterii noastre, să trăim starea de a fi acel «lucru», pentru a-l cunoaşte cu adevărat. Nu e vorba aici despre cunoaşterea omenească, prin minte, prin evaluare, ci cunoaştere prin experienţă. Nu poţi «cunoaşte» iubirea, sau adevărul, sau libertatea. Le poţi doar trăi.

Experienţă

Trebuia să coborâm în densitate, în materie, pentru a o trăi noi înşine. Trebuia să ne experimentăm propria noastră creaţie, pentru ca expansiunea creaţiei să poată continua. Este ca şi cum un pictor ar cobori în propria operă, ar deveni una cu personajele pe care le pictează, le-ar trăi vieţile în aceeaşi clipă în care pensula sa le-ar zugrăvi. Sau, un muzician care-şi trăieşte opera în timp ce o compune. În acelaşi fel, creatorii care suntem îşi trăiesc propria creaţie în materie. În ultimă instanţă, este o chestiune de expansiune a acestei creaţii, căci dimensiunea materială, densă, este cu adevărat vârful de expansiune al creaţiei. Creatorul se experimentează pe Sine. Nu este suficientă «ideea» (gândită) a perfecţiunii. Este nevoie de experimentarea perfecţiunii. Aceasta este Creaţia!

Treptele identificării
Corpul

Coborând în zonele dense ale acestei creaţii, în materie, în corp fizic, în prima fază ne-am identificat  cu acesta. Am trăit iluzia completă. Am crezut că suntem corpurile noastre şi doar atât. Identitatea noastră de fiinţe spirituale a fost înlocuită cu o nouă identitate. A fost o identitate parţială. Conştiinţa întregului a fost înlocuită cu o conştiinţă limitată la corp. Experimentam atunci identificarea completă cu această parte a propriei noastre fiinţe. Am devenit una cu corpul nostru. Trăiam iluzia morţii, a dispariţiei. Crezând că suntem doar corpul nostru, am crezut că putem, pur şi simplu, dispărea. Am trăit frica de anihilare fizică, iar această frică ne-a însoţit pe parcursul întregului nostru drum, până la revelaţia enormă a adevăratei noastre identităţi, ce urma să se petreacă eoni de timp mai târziu. Dar, pentru această treaptă, ne-am asumat identitatea trupului.

Rolurile

Apoi am început să ne întrebăm cine suntem noi. De unde venim. A fost o nouă treaptă a identificării. Este etapa în care ne-am asumat, timp de mii de vieţi, mii de roluri, în încercarea superbă de a ne afla identitatea. Fiecare rol pe care ni l-am asumat a fost o creaţie în sine, trăită până la capăt. Identitatea noastră a trecut prin mii de transformări. Am fost copii şi mame, eroi şi laşi, învingători şi învinşi. Am fost totul, în căutarea unei identităţi. Unele roluri ne-au plăcut, altele nu şi, astfel, în acelaşi fel în care conştiinţa noastră întreagă se scindase în două, o parte inefabilă şi o parte  care a coborat în materie, în acelaşi fel întreaga noastră realitate umană am scindat-o în perechi de contrarii aflate într-un etern dans al polarităţilor: bine-rău, întuneric-lumină etc. Criteriul acestei dihotomii a fost frica generată de instrumentul gândirii. Lucrurile care nu ne plăceau şi pe care le-am numit «întuneric, rău» etc., le-am respins, le-am îngropat. Frica de unele zone ale conştiinţei se născuse deja şi se adăuga fricii primordiale a primului nivel, frica de moarte, de dispariţie.

Am început să ne temem de toate lucrurile pe care mintea omenească, cu care eram din ce în ce mai identificaţi, nu le înţelegea. Şi erau destule, căci creaţia infinită şi multidimensională nu poate fi adminstrată cu instrumentul liniar al minţii omeneşti. Cea mai mare parte a fiinţei noastre a ajuns să fie înstrăinată complet, considerată ceva exterior. Acest «ceva» a fost şi el împărţit în două: o parte luminoasă, eterică, a fost numită Dumnezeu, Suflet, Sine Superior, sau i s-au dat identităţi divine: zeii tuturor mitologiilor; si o parte întunecată, densă, a fost numita diavol, sau altfel. Astfel, umanitatea, aflată în plin joc al identităţilor, al rolurilor pe care şi le asuma viaţă după viaţă, aducea cu sine acest mod de a privi creaţia, împărţind-o în polarităţi fundamentale.

Emoţiile

Călătoria umanităţii în materie adăugase astfel identităţii primare aceea a trupului fizic, identităţile succesive ale diferitelor roluri pe care le jucase în decursul vieţilor încarnate. Identificarea cu aceste roluri a adus cu sine drama, emoţia. Fiecare rol pe care noi l-am jucat vreodată în vieţile noastre ne-a făcut să trăim întregul spectru al emoţiilor omeneşti. Am trăit prin emoţie, identificaţi complet cu rolurile noastre omeneşti. Instrumentul minţii nu era încă primordial în această etapă. Nu puteam stăpâni fluxurile uriaşe de energie emoţională care se năşteau din dramele noastre. Au fost timpurile furiei oarbe, dar şi ale bucuriei dezlănţuite, timpurile fricii îngrozitoare de a pierde ceea ce credeam că avem şi ale bucuriei de a câştiga ceea ce credeam că putem deţine. Timpurile curajului, ale eroismului, ale dedicaţiei, dar şi ale trădării, urii şi geloziei, ale posesiunii şi ale crimei. Ceea ce trăiam era mult mai mult decât identificarea cu corpul şi mult mai mult decât identificarea cu rolurile noastre. Cotinuam să jucăm roluri, dar trăiam la nivelul emoţiilor fundamentale.

Mintea

Mai era un pas până la timpurile în care o nouă treaptă a identităţii, încă şi mai subtile decât cea emoţională, avea să ne absoarbă. Identificarea cu propria noastră minte. Cu capacitatea de a analiza, de a cunoaşte, de a clasifica. Era cea mai avansată etapă a identităţii parţiale a fiinţei inefabile coborâte în încarnare. Dar şi cea mai primejdioasă! Reuşeam acum să controlăm cu ajutorul minţii, al raţiunii, emoţiile violente. Ele au rămas acolo, în adâncuri, la fel ca şi celelalte identificări, cu rolurile noastre şi cu corpul nostru. Frica de dispariţie fizică şi frica de a pierde ceea ce avem sau ceea ce iubim ne-a însoţit dintotdeauna, dar ele au ajuns să fie stăpânite cu ajutorul minţii. N-au dispărut, doar au fost mai adânc îngropate, de-obicei în jumătatea întunecată a fiinţei, în ceea ce psihologia numeşte inconştient. Jocul coborârii umanităţii în materie atinsese punctul în care transformarea era posibilă. Cele mai iluminate minţi ale umanităţii au înţeles că dincolo de spaţiul mental mai este ceva. Misterul creaţiei nu putea fi cuprins cu ajutorul minţii. Este marele prag, marea transformare a umanităţii şi descoperirea a ceea misticii au numit dintotdeauna «iubire». Părea că mintea şi iubirea vor fi mereu într-un veşnic antagonism, dar iată că umanitatea descoperea, dincolo de identificarea cu mintea sa, o dimensiune a inimii, în care creaţia putea fi mai curând simţită decât gândită, în care cunoaşterea devenea intrinsecă, prin experienţă, nu dedusă pe cale secvenţială, printr-un proces de gândire. Misticii din toate timpurile ştiuseră acest lucru, dar la nivel de masă această conştientizare nu a devenit posibilă decât în timpurile noastre.

Aspectele Adevărului

Adevărul primordial al unei fiinţe umane, acela al identificării cu corpul, este un adevăr parţial. Fiinţa inefabilă, conştientă de sine, odată coborâtă în dimensiunea densă a existenţei, odată ce vălul uitării o cuprinde, are acces la un adevăr trunchiat. De la marele adevăr transcendent, trece la un adevăr al corpului, al densităţii. Identificarea cu corpul nu înseamnă că acel lucru nu este real. Materia este o realitate în aceeaşi măsură ca şi lumile inefabile. Dar a crede că eşti doar materie, aceasta este un adevăr trunchiat, incomplet, parţial. Odată cu o identitate parţială, trăieşti un adevăr parţial. Din acest adevăr parţial se naşte frica de dispariţie fizică. Da, corpul dispare, poate fi ucis. Dacă identitatea mea este limitată la corp, atunci acesta este adevărul meu. Pot dispărea. Aceasta generează o frică la fel de reală precum identitatea pe care mi-am asumat-o şi adevărul parţial în care cred. Realitatea mea nu este una falsă, ci doar parţială. Ea se modifică, creşte, se lărgeşte odată cu noile descoperiri. Odată ce identitatea mea se mută la nivelul rolurilor, adevărul meu se lărgeşte. Sunt mai mult decât doar corpul meu, sunt războinicul şi eroul, victima şi călăul, cel ucis şi cel care ucide, copilul şi mama lui. Adevărul meu se lărgeşte odată cu ceea ce cred că sunt.

Mai departe voi trăi realitatea identităţii cu emoţiile mele, iar adevărul meu despre mine şi despre intreaga lume înconjurătoare va căpăta un nou grad de rafinament. Este, în mod evident o evoluţie, o expansiune a identităţii şi a adevărului personal care vine, mereu, din experienţă. Experimentez niveluri noi ale creaţiei, mă identific cu ele şi descopăr cine sunt. Adevărul meu devine mai cuprinzător.

Expansiunea adevărului personal, aşa cum îl experimentează umanitatea, atinge apoi pragul semnificativ al identificării cu mintea. Este punctul în care umanitatea crede că mintea este cheia întregii realităţi. Este nivelul tuturor filosofiilor, al civilizaţiei tehnologice şi al ştiinţei care, în cele din urmă, îşi descoperă singură limitările. Este umanitatea aşa cum o cunoaştem în zilele noastre, care a creat o lume pe măsura adevărului său raţional şi care începe să intuiască faptul că mentalul, ca orice etapă a identităţii şi a adevărului, are propriile sale limite care pot fi depăşite. Sunt momente de ezitare şi de căutare, uneori umanitatea se întoarce cu faţa către vechi adevăruri parţiale, vechi abordări, vechi identificări. Nu funcţionează, căci noi nu mai suntem cei de acum trei mii de ani. Dar redescoperă adevărul, până acum neînţeles decât de câţiva mistici, că în spaţiul sacru al inimii, în noi înşine adică, există o poartă, dincolo de care putem experimenta o nouă dimensiune a fiinţei. Purtăm cu noi încă toate identificările vechi, cu trupul nostru, cu aspectele, cu emoţiile şi cu fricile noastre, avem capacitatea de a administra realitatea densă, până la un punct, cu ajutorul raţiunii, al filosofiei şi al tehnologiei, dar suntem pregătiţi pentru o nouă etapă a expansiunii adevărului nostru personal şi al identităţii. Nu mai este vorba despre câte un mistic singuratic ascuns într-o peşteră sau într-un deşert, ci despre mulţi oameni care trec în acelaşi timp prin această criză de identitate şi de adevăr personal care conduce către o nouă treaptă de evoluţie interioară. Lumea şi noi înşine ne schimbăm, pentru a cât-a oară în istoria umanităţii?!

«Cunoaşte-te pe tine însuţi», spune o inscripţie pe templul din Delfi, unde se oficiau ceremoniile misterelor lui Appolo, zeul cuvântului solar.

În interior se află adevărul. «Împărăţia cerurilor se află în voi», spunea Cristos, având acelaşi subtext. Întregul Adevăr se află ascuns în interiorul fiinţei omeneşti, disimulat sub forma unor adevăruri parţiale, aflate în expansiune. Evoluţie înseamnă de fapt descoperire de sine şi mereu un alt răspuns la întrebarea «cine sunt eu?». Care este pragul ultim al descoperirii de sine? Nu există un prag ultim, pentru că, în ultimă instanţă, ceea ce se petrece în noi este jocul divinităţii care se descoperă pe ea însăşi, experimentându-şi creaţia.

Dar pragul pe care noi îl trecem acum este descoperirea a ceea ce se află dincolo de această identificare cu cel mai subtil şi cel mai greu de depăşit prag, cel al minţii. Mintea este instrumentul care ne-a însoţit de la începuturile coborârii noastre în densitate. A evoluat odată cu noi, a crescut odată cu noi până la atingerea pragului de transformare. Mintea nu dispare odată cu această nouă etapă a descoperirii de sine, ci se transformă. Merge cu noi în dimensiunea următoare. La nivelul inimii, acolo unde este centrul de inteferenţă între aspectele noastre umane şi cele subtile, spirituale, acolo putem alege modul în care mergem mai departe: continuăm să judecăm realitatea, adică s-o evaluăm permanent în polarităţi dinamice, sau încetăm să judecăm realitatea, alegând să simţim această realitate, redându-i unitatea primordială. De aceea pragul acesta al inimii este punctul de cotitură al tuturor misticilor, dar mai ales al celui pe care-l numim Isus Cristos. Dincolo de minte se află Iubirea.

Poarta sacră

De câte ori nu am auzit sintagma «Dumnezeu este iubire»? Sau «noi suntem iubire»! Câţi dintre noi nu ne-am pus întrebări de genul, «dacă Dumnezeu este iubire şi noi suntem iubire, atunci cum este posibil să existe această realitate, în acest fel?». De fapt, iubirea despre care vorbesc misticii în scrierile lor, nu numai sfinţii creştini, dar, înaintea lui Cristos, Budha, Zoroastru sau Osiris, nu este iubirea aşa cum o concep aspectele noastre umane. Acela care a făcut cunoscut acest lucru, pentru întâia dată în istoria umanităţii încarnate, a fost Cristos. Abia odată cu el umanitatea a început să perceapă dincolo de iubirea parţială, trunchiată, omenească. În vechile mistere ale zeilor solari, rezervate doar unei elite spirituale iniţiate, adevărul iubirii divine, complete, integrale, era experimentat. Trăit! Umanitatea de rând nu avea acces şi nu era pregătită, poate, pentru acest aspect al Adevărului. În templele Egiptului antic şi în cele ale Orientului Mijlociu, în întreaga Europă veche, la Delfi şi Eleusis, dar şi in templele Hiperboreei zalmoxiene, iniţiaţii trăiau revelaţia că dimeniunile umane sunt doar aspecte ale adevăratei noastre identităţi. Experimentau dezidentificarea de aceste aspecte, de dimensiunea corporală, de dimensiunea energetică a rolurilor asumate, de dimensiunea emoţiilor şi a minţii, pentru a transcende „dincolo”, în spaţiile vaste ale fiinţei. Ei descopereau, de fapt, prin trăire directă, contactul cu Zeul, cu divinitatea. Nu exista încă înţelegerea faptului că acea dimensiune este una a propriei fiinţe. Zeul era încă o dată o fiinţă străină, exterioară. Poporul nu putea concepe încă nici măcar acest lucru, rătăcit în visul trairii materiei. Adevărul despre porţile fiinţei a fost păstrat în interiorul acestor şcoli de mistere, ale iniţiaţilor. Încă nu venise timpul pentru acest nivel al Adevărului.

Cel care a mişcat ceva aici a fost Isus Cristos. El a adus aceste niveluri ale Adevărului, tot prin experienţă directă, trăindu-l, în spaţiul profan. El nu s-a închis într-un templu. Templul său a fost întreaga umanitate. Prin el, trăirea acelor niveluri de conştiinţă a devenit accesibilă tuturor, căci conştiinţa are darul de a fi inductivă. Spaţiul sacru al inimii nu a mai fost doar o poartă iluzorie, o abstracţie a cărei trăire să fie accesibilă doar iniţiaţilor, ci a devenit o posibilitate pentru mase. El a fost acela care a făcut posibilă transformarea pe care o trăim acum. Iubirea, la adevăratele sale dimensiuni, în adevărata sa natură, completă, a fost trăită în corp omenesc. Poarta a fost deschisă.

Ceea ce s-a petrecut mai târziu, când trairea lui Isus a fost transformată într-o dogmă, şi din experienţa iubirii integrale nu a mai rămas decât un concept uscat, o poruncă de neînţeles, nu a fost vina nimănui. Umanitatea a luat atât cât a putut în acel moment al evoluţiei sale. Biserica oficială a fost reflexia conştiinţei umanităţii în acel moment.

Dar acum, acum lucrurile s-au schimbat. Umanitatea s-a copt. Adevărul integral şi iubirea integrală pot fi trăite, căci mulţi oameni sunt în plin proces de transformare interioară, iar poarta sacră a inimii poate fi trecută.

Aspectele Iubirii

Aşa cum, atunci când coborâm în densitate ajungem să trăim o identitate parţială şi un anume aspect limitat al adevărului, tot aşa ajungem să trăim aspecte parţiale ale iubirii. Identificaţi complet cu trupul nostru, cotropiţi de frica morţii fizice, crezând că suntem doar carne şi sânge, iubirea are un aspect strict corporal. Este forma minimă a iubirii, în care tot ceea ce contează este să rămânem în viaţă.

 Supravieţuirea

În zilele noastre, cu greu mai poate fi numită iubire această dorinţă irezistibilă (instinct) de a supravieţui. Şi totuşi este o formă primară de iubire! Uitarea a cine suntem cu adevărat este totală. Nu mai ştim că nu putem muri. Credem că odată cu trupul totul se sfârşeşte şi urmează neantul. Toate dimensiunile fiinţei transcendente – iubirea care impregnează întreaga creaţie este uitată. Identitatea parţială, care generează un adevăr parţial, conduce la trăirea unei forme parţiale de iubire.

Călătoria inimii a început!

Nu iubim încă pe nimeni, căci iubirea nu poate fi recunoscută. Nici pe altcineva, nici pe noi înşine! Ne urâm trupul, de fapt, pentru că el este semnul sfârşitului. De aceea putem foarte uşor să ucidem, pentru hrană, pentru perpetuarea speciei, pentru orice. Semnul acestei identificări este sexualitatea primară, animalică, şi ea, desigur, un aspect parţial al iubirii. Singura provocare este a rămâne în viaţă. Suntem doar un corp din carne şi sânge şi nimic mai mult. Una cu densitatea! Suntem identificaţi cu aspectul nostru cel mai limitat.

La nivelul identificării cu rolurile noastre, după ce prioritatea supravieţuirii a fost cumva asigurată, iubirea capătă un aspect mai complex. Odată cu nenumăratele răspunsuri la întrebarea «cine sunt eu», umanitatea trăieşte nenumărate forme parţiale ale iubirii.  La baza tuturor acestor forme stă polaritatea fundamentală masculin-feminin. Trăim toate rolurile, masculin şi feminin, în mii de forme. Ne iubim soţiile şi copii, prietenii şi «ceea ce este al nostru», ca şi cum am fi noi înşine. Este, de fapt, o extensie a identităţii personale, de la aspectul strict corporal, la lucrurile şi fiinţele pe care le percepem mai mult sau mai puţin ca fiind «ale noastre». Este o expansiune a adevărului personal. Trăim direct faptul că ne pasă de altcineva, decât de propria nostră supravieţuire, la fel de mult. Începem să umplem sentimentul golului interior cu iubirea pentru perechea noastră. Credem că iubirea pentru celălalt va umple acest gol. Şi, într-un fel este adevărat, căci sentimentul rupturii primordiale pare a se atenua în clipele de iubire. Şi nu doar atunci când este vorba despre iubirea într-un cuplu, ci şi în cazul iubirii pentru un copil sau altcineva apropiat. Trecem deci prin mii de roluri, şi fiecare înseamnă trăirea a mii de forme ale identităţii, adevărului personal şi iubirii. Dar la baza acestei experienţe stă polaritatea fundamentală masculin-feminin şi căutarea întregirii în celălalt. Este etapa în care transformarea începe să aibă loc în cadrul relaţiei cu celălalt.

Foarte interesant este faptul că aceast aspect al iubirii îmbracă de multe ori forma dependenţei. Depindem de ceea ce ne este sau nu dăruit de către celălalt. Iubirea aceasta este de fapt un schimb energetic. Căutăm înafara noastră ceea ce nu ne putem încă dărui singuri. Credem că suntem incompleţi, că ne lipseşte ceva, căci păstrăm în adâncurile noastre sentimentul nedesluşit că am fost, cândva, cumva, compleţi.

Paradisul pierdut!

Devenim căutătorii iubirii într-un partener, într-un copil, într-un prieten, într-un animal, din pricina acestui sentiment de incompletitudine. Adevărul nostru parţial despre noi înşine, identitatea noastră parţială, ne împiedică să trăim iubirea completă în interior. Astfel că proiectăm înafară ceea ce ni se pare că lipseşte. Sigur că iubirea pe care o găsim înafară este şi ea incompletă. Astfel că ne întoarcem de mii de ori pentru a juca alte roluri alături de sufletele apropiate nouă. Unii altora ne suntem copii şi amanţi, mame şi fraţi, prieteni şi duşmani de moarte, în vieţi succesive. Dansul identităţilor succesive se împleteşte astfel cu dansul emoţiilor din ce în ce mai complexe.

Uneori revenim în roluri asemănatoare de multe ori, atunci când credem că avem ceva de rezolvat într-o relaţie, atunci când suntem purtătorii unei vinovăţii, a unei datorii, a unei răzbunări, a unei iubiri neîmplinite. Sau atunci când credem că putem ajuta pe cineva. Aceasta este karma.

Nu suntem condamnaţi la karma, ci ne-o alegem singuri în funcţie de felul în care ne judecăm pe noi înşine şi viaţa în care am fost. Dar ceea ce contează aici este faptul că trăim un nou aspect, mai larg, al iubirii. O nouă formă. Cu cât identitatea şi adevărul nostru devin mai largi, cu atît forma iubirii trăite aste mai largă. Iubirea, în care sunt parte corpul, energiile noastre corporale şi emoţiile noastre, ne conduce într-o zonă a experienţei în care umanitatea a stat mii şi mii de ani. Pendularea între iubire şi frică – frica nu este decât absenţa iubirii – este semnul acestei etape a experienţei noastre umane. Tot ce nu iubim, respingem. Iar ceea ce respingem şi considerăm străin de noi, ne înspăimântă. De aici la a considera o ameninţare aceste lucruri nu mai este decât un pas.

Această treaptă a identificării, extraordinar de complexă, ar merita o analiză largă, căci înlăuntru este toată diversitatea inimaginabilă a vieţii. Credem că suntem una nu numai cu trupul nostru, cu aspectele noastre care sunt infinite, dar şi cu emoţiile generate de aceste roluri. Devenim apărătorii nu numai ai iubitei, familiei, copiilor noştri, dar ai ţării noastre, rasei noastre, culturii, religiei, istoriei, a tot ceea ce ni se pare că ne reprezintă, că seamănă cu noi, şi duşmanii neînduplecaţi a tot ceea ce pare că ni se opune. Este mereu o chestiune de identitate şi adevăr asumat, reflectate în ceea ce iubim sau nu. Limitele pe care ni le stabilim sunt acelea izvorâte din ceea ce ne place sau nu, din ceea ce percepem ca făcând parte din noi sau nu.

Acelaşi lucru se petrece cu emoţiile noastre, pe care le împărţim în plăcute şi neplăcute. Dar, în mod paradoxal, cu cât respingem mai mult din experienţă, cu atât mai multe sunt emoţiile având culorile fricii şi anxietăţii. Cu cât plasăm mai mult înafara noastră, cu atât frica este mai mare.

Apoi urmează nivelul cel mai interesant, cel al spaţiului mental. Căci mintea este instrumentul fabulos de articulare a realităţii dense de când ne încarnăm pe această planetă. Mintea a crescut odată cu noi, ne-a însoţit în toate procesele noastre. Cu ajutorul mintii am operat în interiorul dualităţii. Eu – celălalt, înăuntru-înafară, cerul-pământul, spirit-materie. Atât de mult am lucrat cu acest instrument destinat iniţial supravieţuirii fizice, încât am ajuns să credem că noi suntem chiar procesele noastre mentale. Iluzia este perfectă. Sentimentul adânc al «lumii de dincolo» ne însoţeşte mereu, dar sub forma unei frici, căci mintea se teme de tot ceea ce nu poate administra. Partea din noi pe care am uitat-o e mai străină ca niciodată. Atât de strâină încât am ajuns uneori să o negăm complet. Ateismul e forma supremă a negaţiei de sine.

Pe această treaptă a evoluţiei noastre ne identificăm, pe lângă corporalitate, sexualitate, roluri şi emoţii, cu sisteme de gândire. Înglobăm în identitatea şi adevărul nostru în expansiune ceea ce credem despre noi înşine şi despre întreaga realitate. Ne definim prin modul nostru de gândire, prin realitatea noastră culturală şi ideologică. Este timpul identificării cu filosofii, sisteme de credinţă, concepte despre fiinţă şi univers, cu dogme religioase, politice şi militare, identitatea noastră înglobează acum idei despre cine şi ce este, construim întregi ierarhii de valori morale şi de orice fel. Este nivelul ştiinţei care se luptă pe viaţă şi pe moarte cu misticismul, al religiilor care ucid în numele credinţei, al fanatismului în numele căruia se poartă războaie. Este timpul umanităţii care se teme de extratereştri – străinii, necunoscuţii, umbrele – asta după ce am purtat bătălii intense în toată istoria. Mintea, care orchestrează tot acest spectacol interior al conştiinţei, devine stăpâna absolută a jocului. Iubirea pare să fi dispărut cumva în faţa acestei avalanşe a raţionamentului rece. Dar nu este aşa, căci minţile cele mai strălucite descoperă singure propriile limitări ale acestui mod de a percepe, de a evalua existenţa.

Ele, minţile cele mai strălucite, descoperă cumva algoritmul straniu al experienţei omeneşti şi percep felul în care identificările noastre succesive creează marele joc. Este punctul în care devine posibilă alegerea între a judeca realitatea şi a o accepta, şi a o simţi. Este punctul în care devine posibilă acceptarea revelaţiei că dincolo de toate rolurile pe care le-am jucat vreodată, dincolo de corpuri şi de emoţiile noastre, dincolo de ceea ce gândim, există o realitate mai largă pe care o putem trăi. Este marea transformare pe care o trăim. Este recuperarea unui nivel al iubirii care nu a mai fost disponibil pentru umanitate de când a început jocul cosmic al încarnărilor.

În clipa în care reuşim să facem schimbarea de la a gândi realitatea la a simţi realitatea «cu inima», descoperim, dincolo de orice teorie sau dogmă, din propria experienţă, că noi am fost mai mult decât rolurile noastre, am fost actorii. Şi, mai mult decât emoţiile noastre, am fost creatorii lor. Mai mult decât gandurile noastre, am fost întotdeauna stăpânii spaţiului nostru interior. Doar că uitasem acest lucru, cuprinşi în vârtejul identificărilor noastre cu diferitele noastre aspecte.

Descoperim, deasemeni, adevăratele dimensiuni ale iubirii, în cuplu şi în orice relaţie, căci putem simţi, în spatele rolului, sufletul celui pe care-l iubim. Intervine nevoia disperată de adevăr complet, de sinceritate, de contact total cu celălalt, dincolo de toate măştile pe care le-am purtat vreodată.

Descoperim că «iubita mea», «copilul meu», «tatăl meu» sunt de fapt suflete ca şi noi, complet libere, aflate în propria lor experienţă, mai mult sau mai puţin conştientă, care nu ne aparţin în nici un fel, care nu ne datorează nimic şi cărora nu le datorăm nimic, pentru că totul a făcut parte din jocul acestor roluri pe care le-am jucat cu toţii. 

Descoperirea că nimeni nu e vinovat cu nimic, că nimeni nu a fost ucis vreodată, căci moartea e o iluzie ce vine din identificarea cu corpurile, că nu există vinovaţi şi vinovăţii, că nu e nimic de salvat, de ajutat, aceasta descoperire aduce cu sine acest nou nivel al iubirii faţă de sine şi faţă de ceilalţi.

Iubirea nu mai este un troc, pentru că nu mai e nimic de câştigat şi nimic de pierdut, nimic de aşteptat în schimbul iubirii. Este faimoasa iubire care nu cere nimic în schimb şi care poate veni numai din trăirea directă a Adevărului, a cine suntem cu adevărat, din descoperirea adevăratei noastre identităţi de fiinţe inefabile care participă la jocul cosmic al încarnării. Dincolo de acest nivel al inimii, pe care îl putem numi şi nivelul lui Cristos, sau nivelul de conştiinţă cristică, se află eliberarea adevăratelor noastre puteri de creaţie liberă. Descoperirea Creatorului din noi care se experimentează pe sine în deplină conştienţă şi libertate!

Aspectele libertăţii

Aşa cum adevărul despre noi înşine vine înaintea iubirii, adică nu putem trăi adevărata, completa iubire fără să trăim adevărul despre noi înşine, tot aşa, iubirea vine înaintea libertăţii. Adică nu putem trăi libertatea, în absenţa adevărului şi a iubirii. «Adevărul vă va face liberi». Da, căci adevărul despre noi înşine şi despre adevărata natură a fiinţei conduce la trăirea iubirii, iar iubirea adevărată este aceea care aduce libertatea completă.

Ce înseamnă libertate? Libertate faţă de ce? Suntem obişnuiţi, după lunga noastră călătorie în densitate, în care ne-am raportat mereu la «exterior», să ne definim libertatea ca pe o independenţă faţă de acest exterior. Este un fals. Căci acest exterior este  ceea ce am exclus din noi înşine. Cu cât identitatea noastră a fost mai îngustă şi identificările noastre mai strâmte, cu atât am exclus mai multe din noi înşine, iar noi am fost mai puţin liberi. Dar am crescut, ne-am expansionat. Aspectele cu care ne-am identificat de-a lungul erelor au devenit din ce în ce mai largi. Am descoperit faptul că toate limitările, la corp, la rolurile, emoţiile şi gândurile noastre nu erau decât autolimitări. Graniţe arbitrare între noi înşine şi marele rest, stabilite în funcţie de cât anume percepeam din ceea ce suntem. Libertatea noastră nu era îngrădită decât de propriile noastre aspecte.

Adevărata libertate este o libertate interioară, în care ne dezidentificăm de propriile noastre aspecte. Pe măsură ce descoperim că suntem mai mult decât corpurile, emoţiile, gândurile noastre, ne recuperăm libertatea de fiinţe complete. E ca şi cum ne-am trezi dintr-un vis al densităţii pentru a ne redescoperi pe noi înşine.

Faptul că suntem mai mult decât corpurile noastre a fost mereu mai curând o intuiţie care nu a avut nevoie de prea multe dovezi, a fost simţită. Dar în ce priveşte eliberarea de rolurile noastre, emoţiile noastre şi gândurile noastre, lucrurile sunt mai dificile pentru că sunt niveluri mai subtile, iar gradul lor de seducţie este mai mare. Corpul l-am considerat, mai ales în căutarea noastră spirituală, mai curând un obstacol, decît altceva. Nu l-am iubit cu adevărat decât în timpurile din urmă, în care am descoperit că spirit înseamnă totul, întreaga realitate, inclusiv corpul. Dar până atunci nu. A fost mai uşor să privim dincolo de el. Dar rolurile noastre care ne-au intrat în sânge?

Libertatea faţă de aspecte

Adevărul nostru au fost rolurile pe care le-am jucat, iar gradul de iubire pe care l-am trăit a fost pe măsura acestor roluri. La fel şi libertatea noastră. Am fost înlănţuiţi de credinţele noastre despre ceea ce suntem. Un exemplu simplu: cândva am crezut că misiunea mea era aceea de a salva pe alţii. Mă identificam cu rolul salvatorului. Confundam iubirea cu salvarea celui pe care îl iubeam. Era, desigur, o formă parţială de iubire, dar nu Iubirea. Încercasem să o « salvez » pe mama mea, pe sora mea şi, desigur, încercasem să o salvez pe cea care era perechea mea. Nu era decât un rol pe care-l jucam şi care o condamna întotdeauna pe femeia de lângă mine, fie ea mamă, soră sau iubită, să joace rolul victimei. O neînţelegere profundă! Eram eu liber? Erau ele libere? Nu, căci adevărata natură a fiinţei noastre nu era aceea a rolului pe care îl jucam! Ne auto-limitam. Trăiam o parte de adevăr, o parte de iubire, o parte de libertate. Eliberarea de rol a fost dificilă şi nu a venit decât printr-o « criză » majoră, semnul transformării.

Toţi trăim roluri, modele de comportament cu care ne identificăm şi care nu sunt decât limitări. Mulţi poartă toată viaţa modele moştenite de la părinţi, modele energetice care vin de pe linii familiale şi karmice, loialităţi fanatice faţă de modelele altora, pe care şi le-au însuşit, prin care se definesc, şi care, la fel, nu sunt decât identificări cu roluri. Toate sunt străbătute de polaritatea fundamentală masculin – feminin şi de frica de moarte, care sunt identificările noastre fundamentale atunci când venim în încarnare. De aceea, orice adevărată vindecare, pe orice nivel al fiinţei, include dezidentificarea de aceste aspecte ale fiinţei, şi nu exisită vindecare completă fără eliberarea de acestea.

Eliberarea de emoţii

Dar emoţiile generate de aceste roluri, care au devenit un mod de a trăi, mod de a aduce energie în această dimensiune densă a încarnării, asta e altceva. « Emoţiile mele, frica mea, entuziasmul meu, depresia mea, tristeţea mea, disperarea mea, bucuria mea ». Abia acum descoperim că emoţiile sunt doar stări energetice ale fiinţei, feluri în care modulăm noi energia. Şi, cu toate acestea, e foarte dificil să ne dezidentificăm de ele. Atât de mult timp am crezut că suntem emoţiile noastre, încât acum e foarte greu. Dar merită efortul de a căuta prezenţa şi conştienţa totală, merită efortul de a rămâne atenţi la toate mişcările şi transformările energiilor interioare, căci în spatele acestor procese se află nu numai niveluri noi ale iubirii, dar şi niveluri noi ale libertăţii interioare.

Cum aduce starea de prezenţă şi de conştienţă faţă de sine eliberarea de sub imperiul emoţiei?

Atunci când suntem prezenţi în noi înşine, conştienţi de apariţia oricărei emoţii, a oricărui gând, abia atunci putem alege dacă ne vom identifica cu acea emoţie sau nu. Dacă o vom trăi ca şi cum am fi una cu ea, sau doar o vom observa până la dizolvare. Aceasta este una dintre cele mai importante forme ale eliberării interioare. Eliberarea de emoţie!
În multe cazuri înseamnă, pur şi simplu, o nouă viaţă şi descoperirea unor capacităţi pe care nu ni le-am imaginat nicicând.

Odată eliberaţi de sub dictatura emoţiilor care ne-au creat realitatea interioară şi, prin reflexie, pe cea exterioară, abia atunci descoperim starea de bucurie pură a fiinţei. Emoţiile devin doar valuri care vin şi trec, care se nasc în noi şi care dispar, în vreme ce noi experimentăm starea aceluia care rămâne martor la aceste fenomene interioare. O libertate nouă se naşte, interioară şi exterioară, căci nu mai acţionăm sub imperiul fricii, al mâniei, al disperării etc., nu ne mai temem de ceea ce vor spune sau crede ceilalţi despre noi, ci vom deveni mai autentici şi mai curajoşi în a ne afirma propriul adevăr. Validarea acestui adevăr interior ne va conduce rapid la acceptarea adevărului interior al altora, oricare ar fi. Nu ne vom mai petrece viaţa încercând să corectăm «erorile» lumii exterioare în funcţie de propriile noastre norme. Calea spre marea deschidere a inimii devine largă în faţa noastră.

Eliberarea de identificarea cu mintea
Cel mai important lucru pe care-l dobândim este naşterea încrederii în noi înşine, în capacitatea noastră de a administa spaţiul interior. Începem să ne descoperim adevărata noastră natură de creatori conştienţi.

Descoperim repede, deasemeni, legătura indestructubilă între procesele mentale şi cele emoţionale. Gandul declanşează emoţia, care nu este decât un transmiţător al energiei în domeniile energiilor coporale. Facem, astfel, primul pas către eliberarea conştientă de dictatura modelelor de gândire.

La fel ca şi modelele de comportament care au fost asociate anumitor roluri, la fel ca şi modelele de reacţie emoţională la realitatea exterioară, există modele de gândire. Aceste modele de gândire rareori sunt ale noastre personal. Suntem învăţaţi cum să gândim, cum să concepem realitatea şi pe noi înşine, de famile, de catre şcoală, biserică, societate, ştiinţă, tradiţie, cultură etc., etc. Rămâne prea puţin loc pentru a simţi noi înşine realitatea, pentru a avea propriile opinii despre aceasta. Suntem prizonieri în sisteme de convingeri pe care ni le asumăm ca fiind «ale noastre» şi pe care apoi le apărăm ca şi cum ar fi o chestiune de viaţă şi de moarte. Pentru că ne identificăm cu ele.

Suntem prizonieri, deşi ne credem nişte fiinţe inteligente, raţionale şi puternice. Suntem prizonierii unei realităţi prefabricate pe care am moştenit-o şi ne-am asumat-o fără să o simţim. Este capcana judecăţii asupra realităţii. Realitatea este înlocuită cu clişee prefabricate.
Credem că ştim cine este celălalt, pentru că ştim cum îl cheamă şi unde lucrează, dar habar n-avem ce simte celălalt. E o prăpastie între noi şi realitate. Privim un copac prin prisma etichetelor din cărţi, dar habar nu avem despre adevărata natură a acelui copac, care nu poate fi decât simţită.
Trăim astfel într-o colivie conceptuală, arogantă, articulată pe logică şi pe deducţie, pe cauzalitate, fără să mai percepem nimic înafara dimensiunii liniare a realităţii oferite de minte. Privim doar umbrele pe un perete, în loc să simţim adâncimea inimaginabilă a fiecărei clipe. Dacă adăugăm acest tip de prizonierat interior, la acela al rolurilor şi al emoţiilor şi la înstrăinarea de natura profundă a realităţii, putem să avem o imagine asupra superficialităţii libertăţii noastre. Sistemul în care trăim este generat de această privire asupra lucrurilor. De aceea sistemul menţine acest tip de paradigmă, care este una a prizonieratului interior. Suntem, de fapt, sclavii inconştienţi ai sistemului, cât timp nu recuperăm adevărul despre noi înşine şi propria conştienţă.

Adevăr şi libertate
Întotdeauna au existat oameni care au cunoscut adevărul sau oameni care nu s-au mulţumit cu adevărul oficial. Întotdeauna au fost oameni care au folosit adevărul pentru a acumula putere asupra celor care nu îl cunoşteau şi oameni care au găsit singuri adevărul, în ciuda celui oficial, controlat de sistem. Nu, sistemul nu este «de vină», căci nu există opresor fără victimă. Noi  am creat sistemul, căci noi am jucat toate rolurile. A fost convenabil pentru unii dintre noi să ronţăim doar firimituri din adevăr sau un adevăr parţial, mestecat déjà de ceilalţi, sub forma adevărului oficial. De aceea ne-am mulţumit cu o libertate parţială.

Libertatea nu este despre drepturile omului, drepturi politice, drepturi sociale, drepturi economice etc. Acele drepturi se referă la aspectele noastre, la corpurile noastre, la rolurile noastre. Adevărata libertate se referă la libertatea interioară, la ieşirea de sub identificarea cu sistemele noastre de convingeri, cu credinţele noastre, cu dogmele pe care le-am validat. Libertatea este, în ultimă instanţă, o chestiune de experimentare directă a propriei fiinţe, de cunoaştere directă a ceea ce suntem.

Atunci când ştim ceea ce suntem, nu din cărţi şi din doctrine, ci din propria noastră experienţă, nu mai putem fi controlaţi, nici manipulaţi prin intermediul emoţiilor noastre, al fricilor, al credinţelor noastre.

Nu mai putem fi păcăliţi cu rolurile pe care le-am jucat, căci ştim că sunt doar adevăruri parţiale, iar adevărata noastră natură nu poate fi îngrădită. Structurile de putere cărora ne-am supus nu mai au nicio importanţă, căci descoperim că şi puterea este o iluzie.
Ceea ce suntem cu adevărat nu poate fi supus, ucis, atacat, poluat, închis, nu poate fi posedat şi nici manipulat, nici parazitat. Doar aspectele noastre pot fi. Daca ne credem doar trupuri, atunci, da, putem fi închişi, ucişi etc., căci realitatea noastră este cea a trupului.
Dacă noi credem că suntem doar rolurile noastre, putem fi manipulaţi şi supţi de energie prin intermediul acestor roluri, familiale, sociale, economice etc. Dar odată trăită libertatea interioară a fiinţei, aceste roluri se destramă, ne detaşăm de ele.
Dacă noi credem că suntem gândurile noastre şi sistemele noastre de credinţe, da, putem fi manipulaţi în numele unor false idealuri colective, în detrimentul propriei fiinţe, şi în numele unor sisteme de convingeri care ne vor crea realitatea trăită. Dar dincolo de aceste sisteme de convingeri şi credinţe se află libertatea fiinţei care-şi descoperă adevăratele dimensiuni, Identitatea, Adevărul, Iubirea şi Libertatea Creatorului.

Un fel de epilog

Toate acestea merg împreună şi fac parte din marele joc cosmic al fiinţei care experimentează dimensiunea densă a creaţiei. Noi, adică! Pe măsură ce vălul uitării se ridică, pe măsură ce experimentarea nivelurilor succesive ale fiinţei ne fac să redescoperim cine suntem, revenim la atributele primordiale ale fiinţei. Dar, de fapt, nu vom mai fi niciodată cum am fost atunci când am coborât pentru întâia dată în materie. Căci această călătorie ne-a transformat. Am devenit mai mult decât am fost atunci. Eram doar nişte fiinţe inefabile, subţiri. Materia era pentru noi o aventură inimaginabilă, în care urma să uităm cine suntem şi care nu se ştia cât anume avea să dureze. Depindea numai de noi să străbatem vălurile succesive ale uitării.

Ne-a trebuit mult curaj să ne asumăm această extraordinară misiune în dimensiunile cele mai dense ale creaţiei. Dar am făcut-o, alături de alţii asemenea nouă, alături de care am suferit şi am iubit, am murit de o mie de ori, am luptat, ne-am sacrificat, alături de care am fost ticăloşi uneori, dar am fost şi eroi, şi, mai presus de toate, am descoperit dimensiuni noi ale propriei noastre fiinţe. Nu vom mai fi niciodată ce am fost, ci mult mai mult decât atât, căci am învăţat să aducem divinitatea noastră inefabilă în mijlocul materiei celei mai dense.  

Am devenit îngerii care pot trăi în materie şi astfel am deschis calea şi pentru alţii. Căci, la aceste niveluri, orice experienţă personală schimbă experienţa întregii creaţii. Această superbă specie spirituală care suntem şi care-şi asumă călătoria în materie poartă numele de Umanitate. Noi Suntem Aceia!!!

Horia Turcanu

Sursa: www.calatoriainimii.net

Legea Efortului minim

 

Inteligenţa naturii funcţionează fără nici cel mai mic efort… în armonie, în iubire, fără anxietate. Atunci când cultivăm forţele armoniei, bucuriei şi iubirii, noi putem crea succesul şi bunăstarea fără efort. O fiinţă centrată în Sine cunoaşte fără a se deplasa nicăieri, vede fără să privească şi realizează fără să înfăptuiască. Lao Tse

Această lege are la bază maniera în care funcţionează natura, fără nici cel mai mic efort, fără griji, într-o stare deplină de abandon. Acesta este principiul acţiunii minime, sau al non-rezistenţei. Altfel spus, este principiul armoniei şi iubirii. Învăţând această lecţie de la natură, noi putem să ne împlinim cu uşurinţă dorinţele.

Dacă veţi observa felul în care operează natura, veţi constata că ea merge întotdeauna în sensul efortului minim. Iarba nu se străduieşte să crească, ea creşte pur şi simplu. Peştii nu învaţă să înoate, înoată pur şi simplu. Florile nu fac eforturi ca să înflorească; înfloresc pur şi simplu. Păsările nu învaţă să zboare, ci zboară direct. Aceasta este natura lor inerentă. Pământul nu face eforturi ca să se învârtească în jurul propriei sale axe; aceasta este natura lui, să se învârtească cu o viteză ameţitoare şi să înainteze în spaţiu, pe o anumită orbită. Copiii mici sunt fericiţi în mod natural; aceasta este natura lor. Natura soarelui este să strălucească, natura stelelor să lumineze. Iar natura omului constă în a-şi realiza visele, dându-le o formă fizică, fără nici un efort şi cu cea mai mare uşurinţă.

În Ştiinţa Vedică, străvechea filosofie a Indiei, acest principiu este cunoscut sub denumirea de principiul economiei de efort, care constă în „a face mai puţin şi a realiza mai mult”. În final, omul ajunge la acel stadiu în care nu mai face nimic, dar realizează totul. Altfel spus, cea mai slabă intenţie a lui este suficientă pentru ca realizarea ei să se producă spontan. Aşa-numitele „miracole” nu sunt altceva decât expresii ale Legii efortului minim.

Inteligenţa naturii funcţionează fără efort, fără fricţiuni, în mod spontan. Ea nu este liniară, ci intuitivă, holistică şi are capacitatea de a inspira. Atunci când suntem în armonie cu natura, când suntem ferm stabiliţi în cunoaşterea Sinelui, putem folosi cu uşurinţă Legea efortului minim.

Efortul devine minim atunci când acţiunile noastre sunt motivate de iubire, căci natura este creată de energia iubirii. Ori de câte ori urmărim puterea şi controlul celor din jur, noi cheltuim energie. Atunci când urmărim banii sau puterea de dragul egoului, noi ne risipim energia urmărind iluzia fericirii, în loc să ne bucurăm de fericirea pe care ne-o oferă momentul prezent. Atunci când urmărim să obţinem bani numai pentru un profit personal, noi ne tăiem singuri fluxul de energie care comunică cu fiinţa noastră interioară, blocând astfel manifestarea inteligenţei naturii. Atunci când acţiunile noastre sunt motivate însă de iubire nu se mai produce nici o pierdere de energie. Dimpotrivă, energia noastră se multiplică atunci infinit, generând un surplus de energie de care ne putem bucura, canalizându-l pentru a crea orice dorim, inclusiv o prosperitate nelimitată.

Corpul fizic poate fi comparat cu un aparat pentru controlul energiei: el poate genera, stoca şi multiplica energia de care dispunem. Dacă învăţăm cum să generăm, să stocăm şi să ne multiplicăm energia într-o manieră eficientă, noi putem crea oricâtă prosperitate dorim. Cea mai mare cantitate de energie este consumată de atenţia egoului. Atunci când punctul de referinţă interior este egoul, când urmărim puterea şi controlul asupra celorlalţi, sau simpla lor aprobare, noi ne risipim energia într-o manieră distructivă. Dacă această energie este eliberată, ea poate fi redirecţionată şi folosită pentru a crea orice dorim. Dacă punctul de referinţă interior devine spiritul, dacă devenim imuni la critici şi netemători în faţa provocărilor, noi putem cultiva puterea iubirii, folosind în mod creator energia de care dispunem pentru a crea bunăstare şi pentru a experimenta evoluţia spirituală.

În Arta de a visa, Don Juan îi spune lui Carlos Castaneda: „… cea mai mare parte a energiei noastre se pierde în cultivarea importanţei de sine… Dacă am fi capabili să reducem o parte din această importanţă de sine, s-ar putea petrece două lucruri extraordinare. Pe de o parte, noi ne-am elibera energia de blocajul generat de ideea iluzorie a propriei noastre măreţii; pe de altă parte, am beneficia de suficientă energie pentru a… putea surprinde o parte din adevărata măreţie a universului”.

Legea efortului minim are trei componente. Este vorba de trei aspecte pe care le putem pune în aplicare pentru „a face mai puţin şi a realiza mai mult”. Primul element este acceptarea. Este suficient să ne luăm următorul angajament: „Astăzi îi voi accepta pe toţi oamenii care îmi vor ieşi în cale, toate situaţiile care se vor petrece, toate circumstanţele şi evenimentele care se vor întâmpla”. Acceptarea înseamnă sărealizăm faptul că momentul prezent este exact aşa cum trebuie să fie, pentru simplul motiv că întregul univers este aşa cum trebuie să fie. Clipa de faţă – cea pe care o experimentăm chiar acum – este rezultatul şi apogeul tuturor momentelor pe care le-am experimentat în trecut. Momentul prezent este cel care este pentru că întregul univers este cel care este. Atunci când ne luptăm împotriva momentului prezent, noi ne luptăm de fapt împotriva întregului univers. În loc să procedăm astfel, mai bine am lua decizia ca astăzi să nu ne luptăm împotriva universului, împotrivindu-ne clipei prezente. Altfel spus, acceptarea de către noi a momentului prezent trebuie să fie totală şi necondiţionată. Lucrurile trebuie acceptate aşa cum sunt, nu aşa cum am dori noi să fie în momentul prezent. Este foarte important să înţelegem acest principiu. Noi putem dori ca lucrurile să stea altfel în viitor, dar în acest moment trebuie să le acceptăm aşa cum sunt.

Atunci când ne simţim frustraţi sau supăraţi din cauza unei persoane sau a unei situaţii, nu trebuie să uităm că noi nu reacţionăm de fapt la persoana sau la situaţia respectivă, ci la propriile noastre sentimente legate de persoana sau situaţia în cauză. Ele sunt propriile noastre sentimente şi nu au nimic de a face cu eventuala greşeală a altcuiva. Abia atunci când vom înţelege perfect această realitate simplă vom fi pregătiţi să ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce simţim şi să încercăm să schimbăm aceste sentimente. La fel, dacă acceptăm o situaţie exact aşa cum este, devenim pregătiţi să ne asumăm responsabilitatea pentru ea şi pentru toate evenimentele prin care trecem şi pe care le considerăm probleme personale.

Primul element ne conduce către cea de-a doua componentă a Legii efortului minim: responsabilitatea. La ce se referă această responsabilitate? Responsabilitatea înseamnă să nu condamni pe nimeni sau nimic pentru situaţia în care te afli, nici chiar pe tine însuţi. Atunci când acceptăm circumstanţele date, situaţia care există, responsabilitatea se transformă în capacitatea de a da un răspuns creativ la situaţia dată (cea care există aici şi acum). Orice problemă conţine în sine sămânţa unor noi oportunităţi. Conştientizând acest lucru, putem porni de la momentul prezent, transformându-l într-o situaţie mai bună, mai favorabilă pentru noi.

În acest fel, orice situaţie problematică poate deveni o ocazie de a crea ceva nou şi frumos, şi orice persoană enervantă se poate transforma într-un maestru pentru noi. Realitatea nu este altceva decât o interpretare. Dacă optăm pentru a interpreta realitatea în acest fel, vom constata că în jurul nostru există o sumedenie de maeştri şi nenumărate ocazii de a evolua. Indiferent dacă ne confruntăm cu un tiran, cu o persoană enervantă, cu un prieten sau un duşman, important este să nu ne pierdem cumpătul, să rămânem neschimbaţi: „Acest moment este exact aşa cum ar trebui să fie”. Orice relaţii am atras în viaţa noastră în clipa prezentă, ele reprezintă cu siguranţă cele de care avem cea mai mare nevoie acum. În spatele tuturor evenimentelor există o semnificaţie ascunsă, care serveşte propriei noastre evoluţii.

Cel de-al treilea element al Legii efortului minim este renunţarea la apărarea propriilor puncte de vedere, care se referă la o centrare a conştiinţei în starea de renunţare, în lipsa oricărei reacţii de apărare, ceea ce înseamnă că am transcens nevoia de a-i convinge pe ceilalţi de propriul nostru punctul de vedere.

Dacă îi veţi observa pe cei din jur, veţi constata că ei îşi pierd 99% din timp în încercarea de a-i convinge pe ceilalţi de dreptatea lor. Dacă renunţaţi la nevoia de a vă apăra punctul de vedere veţi dobândi o stare de libertate, căpătând acces la un rezervor imens de energie pe care o risipeaţi înainte în încercarea de a-i convinge pe ceilalţi.

Ori de câte ori devenim defensivi, când îi blamăm sau îi criticăm pe cei din jur, când refuzăm să acceptăm sau să ne abandonăm clipei prezente, viaţa noastră întâmpină o anumită rezistenţă. Se ştie că atunci când ne lovim de un obstacol, dacă încercăm să-l forţăm, rezistenţa nu face altceva decât să crească.

Toată lumea cunoaşte parabola cu stejarul care a stat drept şi neclintit în faţa furtunii, rupându-se în două, în timp ce trestia mlădie s-a îndoit în faţa vântului, dar a rezistat. Renunţaţi complet să vă mai apăraţi punctul de vedere. Atunci când nu aveţi un punct de vedere de apărat, nu aveţi cum să daţi prilejul unei certe. Dacă veţi practica în permanenţă acest lucru, dacă renunţaţi să vă mai luptaţi şi să opuneţi rezistenţă, veţi putea experimenta plenar momentul prezent, ceea ce reprezintă un mare har. Cineva mi-a spus odată: „Trecutul este istorie, viitorul este un mister, iar momentul prezent este un dar”.

Dacă veţi îmbrăţişa momentul prezent, fuzionând cu el, veţi experimenta o stare incredibilă, sinonimă cu extazul, şi veţi sesiza scânteia de viaţă care există în orice fiinţă vie. Odată cu această experienţă nouă, în care tot ceea ce există în jur capătă viaţă şi vă vorbeşte, în dumneavoastră se va naşte o bucurie nouă şi vă va fi uşor să renunţaţi la teribila povară a resentimentelor, a dorinţei de apărare şi de răzbunare. Numai atunci inima dumneavoastră va deveni uşoară, senină, fericită şi liberă. În această stare de libertate dublată de fericire veţi şti în inima dumneavoastră, fără nici o îndoială, că tot ceea ce vă doriţi vă stă la dispoziţie, oricând vă doriţi, căci dorinţa dumneavoastră se va naşte dintr-o lume a fericirii, nu a anxietăţii şi fricii. Nu aveţi nevoie să vă justificaţi în faţa nimănui; va fi suficient să vă declaraţi intenţia în faţa conştiinţei dumneavoastră şi veţi putea experimenta fericirea, împlinirea, libertatea şi autonomia în fiecare clipă a vieţii dumneavoastră.

Angajaţi-vă deci să urmaţi calea non-rezistenţei. Aceasta este calea pe care merge necontenit natura, prin care inteligenţa ei se manifestă spontan, fără fricţiuni sau eforturi. În clipa în care veţi realiza minunata combinaţie între acceptare, responsabilitate şi non-rezistenţă, tot ceea ce veţi trăi vi se va părea uşor şi lipsit de eforturi.

De îndată ce vă veţi deschide faţă de toate punctele de vedere – fără să vă ataşaţi rigid de vreunul dintre ele – visele şi dorinţele dumneavoastră vor curge în sensul dorinţelor naturii. Veţi putea emite atunci intenţiile pe care le doriţi, fără ataşament, aşteptând apoi momentul potrivit pentru ca ele să se împlinească de la sine. Puteţi fi convins că la momentul pe care universul îl consideră potrivit, dorinţele dumneavoastră se vor manifesta. Aceasta este Legea efortului minim.

Aplicarea Legii efortului minim

Voi aplica Legea efortului minim angajându-mă să respect următoarele etape:
1. Voi practica Acceptarea. Astăzi îi voi accepta pe toţi oamenii care îmi vor ieşi în cale, toate situaţiile, circumstanţele şi evenimentele care se vor petrece. Voi urmări să conştientizez tot timpul faptul că momentul prezent este exact aşa cum trebuie să fie, căci ştiu că întregul univers este exact aşa cum trebuie să fie. Nu îmi propun să lupt cu întregul univers împotrivindu-mă clipei prezente. Acceptarea mea este totală şi necondiţionată. Accept lucrurile aşa cum sunt, nu cum mi-aş dori eu să fie.
2. Acceptând lucrurile aşa cum sunt, îmi voi asuma Responsabilitatea pentru situaţia în care mă aflu şi pentru toate evenimentele pe care le consider problematice. Ştiu că asumarea responsabilităţii înseamnă să nu condamn pe nimeni şi nimic pentru situaţia în care mă aflu (nici chiar pe mine însumi). Mai ştiu că orice problemă este simultan o ocazie, iar deschiderea faţă de ocazii îmi va permite să transform momentul prezent astfel încât să-mi aducă beneficii ulterioare mai mari.
3. Astăzi voi rămâne centrat în non-rezistenţă. Îmi propun să transcend nevoia de a-mi apăra punctul de vedere. Nu mai doresc să conving pe nimeni să-mi accepte punctul de vedere. Voi rămâne deschis faţă de toate punctele de vedere şi nu mă voi mai ataşa de nici unul.

Deepak Chopra

Iubiti-va pe voi insiva

Mesaj de la Pământ, prin Pamela Kribbe

.

.

.
.
.

.
.

.

.

.

.

Dragi prieteni, eu sunt vocea Pământului. Vă salut pe toți cu mare bucurie! Sunt aici cu voi, în voi și în tot ceea ce vă înconjoară, iar acest fapt creează o profundă legătură între noi. Eu vă ajut să vă exprimați sufletul prin corp, prin materie. Împreună, noi ne mișcăm într-un dans, un dans între Cer și Pământ, un dans între corp și suflet. Cu toate acestea, pentru mulți acest dans a devenit o luptă, un efort laborios. A fi o ființă umană a devenit o luptă pentru supraviețuire, iar acest fapt îmi provoacă durere. Există în mine o profundă dorință de a vă primi și de a ne juca împreună în această scurtă viață de pe Pământ. Să dansați, să vă bucurați și să admiteți pe deplin în conștiința voastră cine sunteți voi în esența voastră: o stea de lumină – o ființă divină care se află aici pentru a lua parte la aventura încarnării!

Ați coborât în sfera mea și v-ați luat un corp de carne și oase. De ce ați făcut acest lucru? Care este importanța, semnificația acestei aventuri? Înainte de toate ați făcut acest lucru din iubire. Din iubire v-ați născut din pântecele lui Dumnezeu, iar de acolo ați pornit într-o lungă călătorie – ca un suflet unic – pentru a descoperi și experimenta totul în creația care este atât de bogată în potențiale. Ați ales ca în această lungă călătorie să veniți pe Pământ și de aici să vă reaprindeți lumina. Chiar de aici, de pe această planetă, de pe mine – Pământul, unde atât de multe influențe diferite lucrează, inclusiv acele influențe care v-au descurajat. Aici pe Pământ sunt atât de multe forțe contradictorii – întuneric și lumină, viață și moarte etc. – care-și joacă propriile lor roluri în ”marele joc al vieții”. Amintirea a cine sunteți voi cu adevărat , a cine ați fost când v-ați născut din sfera Divinului, este învăluită de acest ”joc”. Devenind oameni, v-ați pierdut de-a lungul drumului.

În acest moment există o chemare care poate fi simțită în inimile oamenilor. Există, adânc în voi, o sinceră dorință de a afla cine sunteți fără a fi influențați de factori externi, fără a fi manipulați de tot ceea ce vi se spune din afară, ci prin a reveni la esența ființei voastre: un suflet, o stea de lumină.

Vreau să vă spun ceva despre această aventură pe care o aveți pe mine, Pământul. Prin interacțiunea cu mine vă dezvoltați și vă regăsiți pe voi înșivă. Voi sunteți, aici și acum, ființe umane, iar arta de a trăi pe Pământ constă în a permite energiei sufletului vostru să curgă în totalitate în natura voastră umană, de a-i permite acesteia să vă găzduiască în totalitate sufletul pe Pământ. În trecut ați fost învățați că sufletul este ceva foarte înalt care poate fi atins numai prin suprimarea naturii voastre umane. În trecut, au fost emise niște judecăți foarte stricte în legătură cu natura voastră umană pământească. Tocmai din cauza religiilor și tradițiilor spirituale care vă învață și vorbesc despre suflet, oamenii au devenit înstrăinați de natura lor: de dorințele, pasiunile și dorințele lor sexuale.

Câte avertizări și judecăți există care sunt îndreptate împotriva naturii umane? Vouă, ca suflet, v-a fost dat un instrument minunat în care să trăiți ca ființă umană: corpul vostru, cu emoțiile sale spontane naturale. Și ce se întâmplă atunci când din fragedă copilărie sunteți învățați că nu ar trebui să aveți încredere în acest instrument, că mai degrabă ar trebui să vă aliniați cu doctrinele și principiile care vă vin din afara voastră prin educația din familie, din școală sau biserică, sau prin cultura voastră? Rădăcinile acelor tradiții sunt înfipte adânc în mulți oameni, chiar dacă ei au impresia că nu mai cred în ele, totuși au rămas încă în ei judecăți negative legate de propria lor natură umană.

Ceea ce se întâmplă este că mulți oameni sunt străini de emoțiile, dorințele și sentimentele lor cele mai profunde. Eu văd în oameni singurătatea, izolarea, precum și un profund dor de casă fără a ști de unde provine acest dor. Există un dor nostalgic după echilibru și armonie, unde puteți fi voi înșivă într-un mod pașnic, spontan așa cum fac copiii. În fiecare dintre voi este vie această dorință – acest dor de casă – și în același timp voi sunteți înstrăinați de cel mai capabil instrument pe care-l aveți la dispoziție: corpul vostru, cu sentimentele și natura voastră originală. Aceasta este partea din voi căreia aș vrea să-i vorbesc. Ea este acea parte care vă indică calea de ieșire – înapoi spre Casă, unde Casa corespunde cu cine sunteți voi și cu un sentiment de unitate. Acceptați cine sunteți – iubiți-vă pe voi înșivă! – și răspândiți în jurul vostru iubire și armonie – este chiar atât de simplu!

Vă încurajez să experimentați natura curgătoare a sufletului vostru. Mulți dintre voi doriți să vă conectați cu sufletul vostru și tânjiți să fiți capabili să trăiți cu bucurie și cu pasiune pe Pământ. În cazul multora dintre voi prima dată conștientizați curgerea sufletului vostru prin cap, la nivel mental. Sunteți în căutarea a mai mult sens în ceea ce experimentați și vedeți în jurul vostru, iar prin cap faceți cunoștință cu noi idei. Apoi urmează descoperirea inimii și a sentimentelor voastre și faceți cunoștință la un nivel mai profund cu lumina sufletului vostru. Apoi, adeseori, se întâmplă să aibă loc mari schimbări în viața voastră. Sufletul vostru vă cere să examinați tot ceea ce părea atât de evident, și, probabil, rezultatul este că lucrurile devin întoarse pe dos, cu susul în jos. Vedeți dacă puteți experimenta, în inima voastră, o deschidere către acel flux care vine de la suflet și care vrea să se apropie de voi; nu numai ca să vă stimuleze capul (mentalul), ci totodată ca să vă deschidă inima. Corpul este cel prin intermediul căruia veți experimenta curgerea sufletului.

Dar lăsați ca această dorință să coboare chiar mai jos – în pântecele vostru. Pântecele este sediul emoțiilor și sentimentelor voastre. Sufletul vostru se poate ancora cu adevărat pe Pământ și dezvolta, și participa cu adevărat la viața de pe Pământ, când este lăsat să curgă prin pântecele vostru. Pentru voi, adevărata întoarcere Acasă presupune să-i permiteți sufletului vostru să curgă și să se stabilească pe deplin în tot corpul vostru, și mai ales în pântecele vostru.

Imginați-vă pentru un moment un copil care este așezat în zona pântecelui vostru. Acest copil este un simbol al naturii voastre originale și a emoțiilor voastre când ele nu sunt afectate de ceea ce voi ați fost învățați. Ați fost cândva copii, lipsiți de griji și fericiți, iar acest copil poartă o parte cu adevărat originală a sufletului vostru. Vedeți dacă puteți găsi acest copil șezând în pântecele vostru. Cum arată? Se simte fericit și plin de bucurie, sau trist și speriat? Sau poate se simte neînțeles, plin de resentimente și furios? Aici, în această parte foarte umană a voastră, în acest copil uman, se află cheia Casei voastre. Uitați-vă la copil, conectați-vă cu el și deschideți-vă mâinile spre el. Întrebați-l pe acest copil: ”De ce ai nevoie pentru a putea să te relaxezi? Ce îți dorești, acum și aici, pentru moment? Permite-ți să fii văzut – te încurajez să faci acest lucru.” Luați copilul de mână și apoi îmbrățișați-l. El vrea să fie al vostru și să fie în grija voastră.

Acum uitați-vă la o problemă sau o chestiune cu care vă confruntați în viața voastră de zi cu zi; întotdeauna există ceva cu care sau pentru care să vă luptați. Aceste lupte apar adeseori pentru că gândiți prea mult: vă faceți griji pentru ceea ce trebuie să faceți și cum să găsiți o soluție, sau există o judecată permanentă pe care o aveți în legătură cu voi înșivă. Vreți să schimbați ceva în voi înșivă și în viața voastră, și de cele mai multe ori nu reușiți. Gândindu-vă prea mult la o problemă, pare să nu existe nici o cale de ieșire – și mai degrabă vă încâlciți într-un nod strâns. Gândirea nu vă oferă o cale de ieșire, deoarece, de obicei, procesul gândirii este alimentat de idei din afara voastră.

Întoarceți-vă către copilul din voi. Cum experimentează copilul această problemă? Care sunt emoțiile lui în legătură cu aceasta? Și de ce are nevoie acum copilul de la voi? Lăsați-vă timp, spațiu și liniște pentru a întâlni această parte din voi înșivă.

Mulți dintre voi sunteți atât de prinși în a acorda atenție la ceea ce se întâmplă în afara voastră, că nu există pic de timp sau spațiu pentru a vă întâlni cu copilul din voi – deși aici se află cheia transformării. De obicei, atunci când copilul interior încearcă să se conecteze cu voi prin intermediul furiei, tristeții sau singurătății sale, nu se schimbă nimic, pentru că voi nu sunteți conștienți de sursa acestor emoții. Numai când deveniți conștienți de cele mai profunde emoții ale voastre și de sursa lor, simbolizate de acest copil, vă puteți înțelege mai bine și vă puteți deveni mai fideli.

Mulți dintre voi simt, adânc în interiorul lor, sentimentul de a se găsi într-un loc nepotrivit și fără adăpost, și caută în exteriorul lor soluții temporare și alinarea suferinței. Nimeni nu dorește să experimenteze durerea singurătății și sentimentul de a fi pierdut! Voi vreți ca acea durere să dispară și din cauza acestei dorințe vă întoarceți spre lucruri exterioare: impulsuri, stimulări, distracții, relații sau situații care să umple acel gol din voi, chiar dacă acea alinare este doar temporară. Fiți sinceri cu voi înșivă și observați cât de des faceți acest lucru. Dar în același timp manifestați compasiune pentru acel impuls din voi, care este într-o continuă căutare, și care totuși vă scoate din centrul vostru și vă împinge înspre înafară și încercați să înțelegeți de ce reacționați în acest fel. Există durere în sufletul ființelor umane și este foarte dificil să faceți față pe deplin acelei dureri. Pare că dacă ați intra acolo ar fi ca și cum ați cădea într-o groapă neagră, fără fund. Ar putea părea ușor să vă întoarceți către copilul care trăiește în pântecele vostru, dar nu este ușor. Ca soluție la problemele voastre este necesară o sinceritate totală și o eliberare de lumea exterioară.

În cele din urmă, întoarcerea Acasă, la voi înșivă, este ceva ce se petrece în interiorul vostru. Asta înseamnă a spune un ”Da” fără nici o rezervă la tot ceea ce voi sunteți. Nu numai la ceea ce are succes în afara voastră sau vă face să vă simțiți siguri și în siguranță în viața voastră, ci să vă întoarceți și spre interiorul vostru către părțile întunecate: durerea, singurătatea, neștiința și neînțelegerea voastră. Pentru a îmbrățișa aceste părți întunecate ale voastre este nevoie de mult curaj și determinare. Aceasta este ceea ce dorințele și sufletul vostru vă cere. Și de ce tânjește sufletul vostru după asta? Pentru că numai prin a privi la dorul vostru de casă și la cele mai profunde suferințe sufletul vostru poate lumina din interior.

Mulți oameni sunt azi intrigați de spiritualitate și de o căutare a sensului vieții. De foarte multe ori veți vedea că aceasta începe în cap, prin citirea cărților și schimbul de idei noi, iar peste un timp începe să se deschidă și inima. Dar atunci sufletul vrea să coboare și mai profund – în pântece – și acolo este locul în care întâmpinați o rezistență opusă de cele mai dificile părți a sinelui vostru, părțile voastre care au fost profund rănite ca ființă umană, sau copil, sau în tinerețea voastră, sau poate chiar și mai de demult, în viețile voastre anterioare. Călătoria în suflet ajunge departe și profund, totuși soluțiile sunt pe aproape. Adevărul, răspunsul la dorul vostru de casă se află chiar în fața ochilor voștri, cum s-ar spune.

În a face legătura dintre umanitatea voastră pământească și emoțiile voastre, chiar dacă sunt limitate sau blocate, se află posibilitatea unei reveniri la ceea ce eu numesc Paradis. Există o veche poveste în Biblie care spune că oamenii au fost izgoniți din Grădina Edenului. Acea grădină a Edenului, sau Paradis, a fost natura pământească în starea ei cea mai pură: liberă și sălbatică, și verde!; și la fel și oamenii: liberi de a fi ei înșiși fără nici un efort! Apoi, la un moment dat, a intervenit judecata – întunericul, am putea spune – și v-ați lepădat de sentimentul de iubire necondiționată, pentru a vă urma fără nici un efort propria voastră natură.

Unde este Grădina Edenului? A fost vreodată aici pe Pământ? Vă spun eu, Grădina Edenului se află ca o promisiune în inimile voastre, ale tuturor! Ea este intenția și expresia Paradisului din vremuri străvechi căreia voi îi dați naștere în aceste vremuri tulburi, dar acum și aici pe Pământ. Acest proces începe cu voi îndrăznind să coborâți în cele mai adânci unghere ale ființei voastre și îndrăznind să vă lăsați lumina să strălucească acolo, nu de a vă îndepărta sfioși de această lumină. Voi faceți acest lucru eliberându-vă de mediocritate și dându-vă voie să fiți extraordinari, știind că sufletul vostru și dorința inimii voastre este extraordinară.

Se întâmplă adeseori ca atunci când prima oară auziți chemarea sufletului vostru în cap, și numai într-o anumită măsură în inima voastră, viața voastră să se dezechilibreze. Aveți un sentiment în legătură cu existența sufletului vostru, dar vă retrageți când vine vorba să dați cu adevărat formă strigătului cel mai profund al inimii voastre. Există o mare frică, o divizare în a trece peste ea. Este acolo pentru pentru ca voi să vă ciocniți cu fricile, cu rezistența care se ascunde în pântecele vostru.

Acesta este motivul pentru care spiritualitatea cere un mod diferit de a privi la ceea ce înseamnă a fi om. Este nevoie să faceți pace cu natura sentimentelor voastre și să nu vă fie frică de emoțiile, pasiunile și dorințele voastre cele mai profunde, ci să îndrăzniți cu adevărat să vă uitați la ele. Să trăiți nu conform doctrinelor care vă sunt dictate din exterior, sau din teorii, chiar dacă acestea sună nobil sau spiritual, ci să  trăiți cu adevărat din inima voastră, din pântecele vostru și din umanitatea voastră – pentru a permite sufletului vostru să strălucească din interior.

Asta este ceea ce se întâmplă acum pe Pământ și aceasta este chemarea pentru voi toți. Unei persoane îi oferă foarte multă bucurie să facă pasul înapoi de la exterior la interior, de a se întoarce Acasă. Vă încurajez pe toți să faceți acest lucru și să-l păstrați fără complicații și simplu. Mersul pe această cale cere mult curaj, dar, în același timp, aceasta poate fi o bucurie pentru că, cu fiecare pas deveniți tot mai mult acordați la semnalele care vin de la corpul vostru și de la emoțiile voastre, iar voi câștigați încredere în cine sunteți. Ascultați copilul interior, îndrăzniți să vă ridicați în picioare pentru cine sunteți cu adevărat, nu vă mai ascundeți – este nevoie de voi!

La un moment dat, sufletul vostru a decis să-și urmeze dorința de a-și întrupa lumina pe Pământ, de a-și străluci și a-și răspândi lumina stelară aici. Această întrupare vă aduce bucurie și aduce bucurie și altora pentru că o ființă umană inspirată trezește motivația și în ceilalți – dar ca să faceți acest lucru este nevoie de curaj. Aveți încredere în lumina sufletului vostru și simțiți înțelepciunea și puterea care sunteți. Faceți pace cu natura voastră umană și îndrăzniți să vă întrupați complet puterea aici pe Pământ. Sunt aici pentru voi, simțiți-mi puterea – puterea naturii. Imaginați-vă un copac ale cărui rădăcini puternice sunt înfipte adânc în Pământ. Deveniți acel copac și bazați-vă pe pământul care vă susține. Simțiți puterea în trunchi și în ramuri și vedeți cum această putere se extinde într-o abundență de frunze care poartă florile primăverii și fructele verii!

Cereți-i sufletului vostru să vă trimită un mesaj și să se manifeste prin sentimentele și prin corpul vostru. Într-adevăr, limbajul sufletului este foarte aproape. Nu puteți găsi acea înțelepciune nici în cele mai savante cărți, dar o puteți găsi în voi înșivă. Vedeți din nou minunea care sunteți și corpul care vă poartă – sunteți frumoși! Sunteți un copil al Pământului și un copil al Cerului și o punte de legătură între cele două. Simțiți din nou o mare admirație și un mare respect pentru ființa care sunteți. Vă cer să faceți acest lucru astfel încât să nu mai fiți dependenți, să vă creșteți încrederea și să deveniți propriul vostru ghid. Și din acea încredere să-l luați de mână pe altul și să vă conectați cu frumusețea lui/ei privind mult mai profund decât din exterior. Simțiți bătăile inimii celor din jurul vostru și în acest fel conectați-vă unul cu celălalt.

Prin oameni, o nouă spiritualitate se naște, o spiritualitate a Pământului.

© Pamela Kribbe, www.jeshua.net/ro
Traducerea: Póka Monica Luminița
preluat de pe Terapie prin Iubire Newsletter 15 mai 2013
.

De la corpul karmic la corpul Christic

Asadar, în mod oficial, am patruns adanc in sandvisul de eclipse.

De la Luna Plina, mi-am analizat cu atentie drumul pe care il urmez in prezent, cautand sa inteleg ce ar putea insemna aceasta calatorie – pentru mine si pentru cei treziti – la nivel colectiv. Nu am ajuns prea departe in viitor, pe cont propriu – si probabil ca e un lucru bun… insa cei din lumea nevazuta au multe lucruri de impartasit, cu privire la potentialul pe care aceasta tranzitie sacra il detine, pentru multi dintre noi.

In general, am aflat multe lucruri despre activarea corpului Adam Kadmon si legatura pe care o are el, cu capacitatea noastra de a ne manifesta ca oameni noi.

Un cuvant referitor la materializare: instabila. Suntem cu adevarat intr-un camp de energie fluctuanta, neobisnuita si, cel putin in ceea ce ma priveste, mi-a fost greu sa stabilesc cu claritate ceea ce vreau – ca sa nu mai spun de felul in care sa le pun in miscare sau daca chiar ma intereseaza sa fac acest lucru. Intre echinoctiul din martie si eclipsa de Luna, am observat, in mine insami, cam cum se simte o criza de identitate… ratacind fara tinta intre ceea ce a fost, ceea ce este si ceea ce poate fi… cercetand tot ceea ce am simtit ca devin, intrebandu-ma daca ceva din toate acestea este real sau posibil, daca eu le-am nascocit pe toate (cuvinte cheie aici) – si, cel mai important, intrebandu-ma cum sa trec cu gratie, prin aceasta spaima a absentei dorintei.

Atunci cand nimic nu ne inspira, nu exista nimic care sa ne motiveze – iar atunci cand nimic nu ne motiveaza, nu avem altceva de facut decat… SA FIM.

Si iata-ne ca SUNTEM.

Este un adevar crud si obiectiv, acela ca singurul lucru care ne poate misca acum este IUBIREA divina si, intrucat acest nivel de IUBIRE poate fi atins doar dinauntrul nostru, nu exista nimic „in afara”, care sa ne poata calauzi sau aduce acea stare de bucurie continua. Bucuria (unimea) provine din fiinta noastra interioara, fericirea (polaritatea) provine din lumea exterioara si, deoarece suntem atat de cufundati in unime, acum, singura noastra optiune este sa fim canale pentru adevarata Sursa a placerii noastre.

Noi ne putem aduce bucuria in lume, dar lumea nu ne poate aduce bucurie… binecunoscuta expresie „in lume, dar nu DIN aceasta lume” este resimtita acum, foarte acut. Incepem sa plutim deasupra vietilor noastre, intr-un mod care este deconcertant, dar si foarte eliberator si plin de pace… daca avem incredere in proces si ne dam voie sa sfidam gravitatia.

Acest sandvis de eclipse schimba cateva mecanisme esentiale – dar, potrivit Consiliului Suprem Pleiadian, cel mai important este ca schimbam modelele. Deoarece continuam sa patrundem, putin cate putin, in noul nostru model de divinitate, IUBIREA divina nu este inca realitatea noastra de zi cu zi… dar totusi, nici lumea 3D, in care am fost obisnuiti sa traim, nu mai este realitatea noastra. Acele ore nenumarate de a fi „intre lumi”… in care cream o punte intre lumi si in care ni se cere, in continuare, sa ne pastram credinta/convingerea (ca tot ceea ce vine este inspre mai bine) si speranta (ca orice actiune si non-actiune, bazata pe foarte multa incertitudine, ne va rasplati din belsug)… devin din ce in ce mai ingrozitoare.

Suntem atat de aproape de aurul (elixirul creatiei)… IUBIRII universale, de Sursa vitalitatii, abundentei, ca drept innascut al nostru, de relatiile sacre, de legaturile de suflet cu familiile noastre care au o rezonanta similara etc., incat faptul de a fi departe de acele energii, chiar si pentru o zi, este sufocant… este literalmente asfixiant, atunci cand nu putem respira particulele de IUBIRE, care sunt atat de vitale pentru noul corp uman. Corpul nostru fizic tanjeste, in intregime, dupa Sursa lui adevarata de substante nutritive (IUBIRE) si ne aflam in punctul crucial, in care nimic altceva nu ii poate implini sau indestula nevoile.

Placerile 3D din trecut, pur si simplu nu ne mai pot sustine… hrana isi pierde importanta, in comparatie cu ceea ce doreste, cu adevarat, trupul nostru (esenta adamantina), exercitiile fizice de dragul exercitiilor fizice, sexul de dragul sexului, calatoriile de dragul de a calatori, munca de dragul muncii, socializarea de dragul socializarii… toate sunt banale, in cel mai bun caz. Fara radianta stralucitoare a sinelui nostru Christic, care sa se reverse in lumea noastra 3D, viata devine o stare continua de hibernare. (In mod contrar, atunci cand suntem conectati cu esenta fiintei, animati de energia de Acasa, pana si cele mai banale experiente 3D sunt magice!)

Si TOTUSI… iata-ne pe toti aici, in acest portal (de eclipse) extraordinar de plin de potential, pe care CSP l-a numit „creatie manifestata”, dar, dupa cum se pare, fara dorinta/vointa de a fi, de a face sau de a avea ceva.

Ei bine, am invatat, in maniera dura (citit: de dupa caderea nervoasa), ca toate acestea sunt perfect orchestrate… ca, inainte de a co-crea noua lume, cu noile noastre capacitati magice, mai intai trebuie sa cream (manifestam) cea mai inalta versiune a noastra, ca si co-creatori constienti ai Divinitatii. Ca aceasta este o calatorie accelerata – dar partial pasiva – de a ne deschide, de a primi, de a ne dezvalui, de a da voie, de a fi martori la nasterea maretiei noastre, a sinelui nostru autentic… care este sursa magiei noastre.

Ce-i drept, acest lucru m-a prins un pic pe picior gresit, intrucat (in mintea mea) eram foarte nerabdatoare, gata sa demarez multe proiecte noi… atat in privinta casei, cat si a scopului meu… cand mi-am dat seama, cu tristete, ca nu era indeajuns de multa energie care sa sustina acele lucruri… cel putin, nu inca. (Chiar daca simt cu adevarat aceasta schimbare, pe masura ce ne apropiem de eclipsa de Soare.) Mi s-a spus ca materializarea cea mai importanta, pe care o vom observa in timpul acestui portal, este… atentie, va rog… NOI INSINE! Ca mai intai trebuie sa fim prezenti in procesul dezvoltarii noastre si sa observam materializarile ce insotesc aceasta tranzitie. Si, dupa cate se pare, sunt/vor fi multe.

Pe langa dezvoltarea divinitatii noastre, inteleg ca in aceasta perioada multe materializari ale dorintelor noastre din trecut si prezent isi vor face aparitia prin voal – lucruri la care am lucrat, pe care le-am asteptat inca de la inceputul calatoriei… stiute si nestiute… in care, in unele cazuri, lipsa lor a devenit sau a creat calatoria. Chiar daca unele lucruri ce par imposibile (cum ar fi, sa speram, incheierea! calatoriei de inaltare) vor deveni, subit, posibile acum si ca tot ce trebuie sa facem este sa ne dam la o parte din propria cale si sa ii dam voie capacitatii noastre magice sa faca minuni.

Mi s-a aratat ca toate acele energii uriase pentru materializarea fizica se reunesc, asemenea unei furtuni perfecte, punand imediat in joc multe elemente riguroase. Daca suntem prezenti in acest proces, putem vedea deja aceste energii involburandu-se in jurul nostru, punand lucrurile la locul lor, chiar daca noi stam linistiti… desi pe marginea scaunului, intrebandu-ne CUM vor fi ele realizate cu succes.  

Ca intotdeauna, nu e treaba noastra cum vor fi realizate. Chiar daca ne balansam pe muchie… iar cei mai multi dintre noi asta fac… trebuie doar sa ne facem inca un pic ca credem ca visele noastre sunt reale si sa le ingaduim acestor forte extraordinar de creatoare, sa ne calauzeasca spre actiunea (inspirata), amintindu-ne, in acelasi timp, faptul ca sfarsiturile si inceputurile se produc intotdeauna simultan. Incordarea este intotdeauna maxima, inainte de schimbarea in bine si nu cred ca vreunul dintre noi poate nega faptul ca incordarea este nemiloasa. Aceasta este o perioada de „ori la bal, ori la spital” si fiecare dintre noi va descoperi cel putin un domeniu din viata sa, care pur si simplu nu mai poate exista, asa cum este.

Acestea fiind spuse – si desi stiu ca predic in fata unui grup de oameni transformati, cand spun aceste lucruri – inca nu are rost sa incercam sa FACEM nimic din ceea ce nu este gata de a fi facut, intrucat acum nu putem face sa se intample ceva… putem doar sa intentionam (cititi: dam voie) ca dorintele noastre sa se materializeze. Ne miscam atunci cand suntem miscati… punct. Acum stim ca orice efort inseamna ignoranta si ca daca ne punem in miscare, trecand (fortat) la actiune, in loc sa ne lasam indemnati la actiune (inspirata), riscam sa suferim urmarile unui alt ciclu de creatie (denaturata) karmica. Nu, nu. Nu putem face asta.

Adam Kadmon

Asadar, din perspectiva pleiadienilor, acest sandvis de eclipse, nu numai ca va pune MULTE lucruri la locul lor pentru noi, limitand actiunea elementelor indaratnice, dar toate acestea devin posibile, datorita manifestarii fizice a divinitatii noastre.

Ei spun ca, desi invatam cum sa ne jucam cu magia, nu ne putem folosi intreaga anvergura a puterii noastre, fara sa ne integram corpul Adam Kadmon… iar fara invierea corpului nostru fizic, chiar nu putem „intra in imparatia lui Dumnezeu”… cum spun ei. (In mod interesant, Ierarhia Spirituala imi prezinta scena… derulata rapid… in care Iisus s-a ridicat din morti, cu mesajul clar ca era inviat in corpul fizic, inainte de a se inalta in cer…. nu m-am gandit niciodata pana acum, la acest lucru.) Aceasta… transformare biologica a noastra… reprezinta adevarata magie pe care o impamantam in corpul fizic… in corpul NOSTRU fizic.

In raportul precedent, ni s-a spus ca „De acum si pana la solstitiul din iunie, vom fi transformati, ajungand la esenta totala a cine suntem cu adevarat, dobandind acces la partea fundamentala din noi, care stie in mod inerent cum sa creeze, sa materializeze, sa depaseasca/supuna legile fizice ale universului.” Aceasta parte din noi, partea Christica, prinde realmente viata datorita nemiscarii interioare, care, de la echinoctiul din martie, ne este mult mai accesibila si se dezvolta in noua noastra stare, de FIINtare centrata in inima.

Consiliul imi mai impartaseste ca, in urmatoarele aproximativ 8 saptamani, cei care sunt pregatiti vor incepe ceea ce el numeste transpunerea de la corpul uman, la corpul Christic. Nu mai auzisem pana atunci termenul de transpunere, asa ca am intrebat care este diferenta intre acest proces si cel de „transfer”, la care s-au referit in trecut, iar ei mi-au spus ca:

Transferul este un cuvant pe care il folosim ca sa descriem schimbul de inteligenta Christica, pe masura ce corpul divin comunica cu corpul fizic. Transpunerea este schimbarea propriu-zisa de modele… dezintegrarea modelului corpului muritor si asimilarea modelului corpului Christic.  – CSP (Consiliul Superior Pleadian)

Mai exact, ei mi-au spus ca de la eclipsa de Luna, pana la eclipsa de Soare (10 mai), multi vor transcende modelul karmic, luandu-si adio de la modelul corpului 3D si de la viata 3D, care ne-au servit cu bunavointa, in lumea cauzei si efectului… si ca intervalul dintre eclipsa de Soare si solstitiul din iunie reprezinta inceputul/potentialul pentru ceea ce ei numesc „calatoria invierii”.

Perioda care se asterne in fata voastra aduce cu ea multe schimbari fizice, mai exact, o restructurare majora a structurii voastre celulare.  – CSP

Este destul de evident faptul ca structura fizica a fapturii noastre pamantesti se schimba radical, pentru a se adapta la frecventele care sunt acum ancorate pe planeta. Asta insemna multe lucruri (ca balonarea, de pilda), dar cel mai important lucru, potrivit celor din CSP, este ca ne transformam in cea mai perfecta versiune, a cine suntem meniti a fi… lucru pe care ei il numesc  cea mai pura expresie a evlaviei noastre.

Se pare ca, atunci cand ne-am planificat incarnarea pentru aceasta viata, ne-am planificat atat separarea de Sursa (dualitatea), cat si reconectarea (intoarcerea la UNIME), ceea ce inseamna ca avem, cu adevarat, doua modele diferite, pe care am venit sa le traim.

Primul model a fost destinat sa faca fata testului timpului, tiparul tridimensional, care a avut rolul de a ne elibera de responsabilitatile noastre karmice. Acum, acel model aproape a expirat si foarte multi dintre noi incep sa se integreze in modelul actualizat de perfectiune divina – cel mai inalt nivel de corp de Lumina, total incarnat.

Al doilea model, pe care cei din CSP l-au numit corpul nostru Adam Kadmon, ESTE corpul nostru divin. El este templul Christosului inaltat si contine codurile sacre de creatie cosmica – acele particule de lumina care ne vor servi in co-crearea raiului pe Pamant.

Ei imi impartasesc ca, pe masura ce incepem sa intrupam lumina aspectului nostru Christic, corpul fizic incepe sa se schimbe, sa sufere mutatii, sa se armonizeze cu perfectiunea divinitatii noastre… cea pe care am creat-o in mod intentionat, ca sa o traim in 5D.

Aflu ca, de acum si pana la apropiatul solstitiu, ocupatia noastra principala este sa facem posibila intoarcerea noastra la stare fizica de slava, la starea de perfectiune divina, necesara pentru a ne mentine starea de a fi intregi. Si, chiar daca imi este foarte greu sa imi imaginez ca vreun astfel de lucru ar putea avea loc pana la solstitiu… cu toate ca stiu despre intensitatea acestei eclipse nemaipomenite… nu pot ignora faptul ca CSP este mai entuziasmat ca niciodata pana acum:

Niciodata pana acum nu a mai existat o asemenea ocazie favorabila… aceasta perioada de pe Pamant este de o unicitate deosebita, incat MULTE natiuni stelare sunt aici pentru a observa, a ajuta si a beneficia de ea. Intruparea divinitatii este evenimentul principal, ca sa spunem asa… ceea ce unii ar numi inaltare la cer, transpunerea corpului uman in corpul Christic, in masa. Odata finalizata, acest sistem deosebit de evoluat al ADN-ului va fi folosit de multi din afara lumii voastre, din intreaga galaxie. Cu alte cuvinte, aceasta tehnologie biologica este importanta nu doar pentru evolutia omenirii, ci si pentru multi altii… motiv pentru care numeroase fiinte stelare, ce conduc multe natiuni stelare, sunt prezente aici, tocmai pentru a asista la acest eveniment.  

Va spunem acestea cu mai mult entuziasm decat v-ati putea imagina si totusi, mai vrem sa va comunicam din toata inima ca aceasta transpunere este un eveniment evolutiv foarte natural si ca, desi se poate ca acest pas urmator spre divinitatea voastra intrupata sa vi se para neobisnuit, el este un fenomen foarte natural, pe care il cunoasteti foarte bine.

Dorim sa intelegeti faptul ca eu-l care deveniti este mai aliniat cu eu-l vostru real, decat a fost vreodata eu-l vostru 3D. In realitate, modelul 3D a produs multa suferinta unui numar mare de fiinte trezite, intrucat constiinta voastra a slujit EU-lui mai maret, in timp ce ati jucat rolul eu-lui mai mic. Acea parte a fost abandonata si, acum, eu-l real, adevaratul vostru EU, incepe sa apara in toata splendoarea.                   – CSP

Codurile invierii 

Cei din CSP imi mai spun ca aceasta eclipsa este atat de vital de importanta pentru Lucratorii intru Lumina, semintele stelare, fiintele walk-in… toti cei care au slujit ca si co-creatori ai noului Pamant… deoarece acest portal este incriptat cu coduri lunare si stelare specifice, destinate sa echilibreze energiile masculine si feminine in corpul fizic… un proces ce transcende arhetipul uman primitiv si care activeaza prototipul noului Om… un model care se pare ca va fi replicat in intreaga galaxie.

Aflu ca, exact in preajma eclipsei de Luna, am inceput sa fim mai receptivi la a ne mentine in starea de a FI (feminina), la rezonanta de fond a starii noastre naturale (neutra), ce precede orice actiune sau a FACE (masculina)…. ca aceasta stare reprezinta preludiul devenirii noastre si ca va accelera o eliberare importanta de trecut si, pentru unii, o deschidere catre starea de gratie.

Dupa eclipsa de Soare, aflu ca vom fi integrat esenta corpului Adam Kadmon si vom incepe sa observam mai multe „schimbari” fizice in viata si in corpul nostru (considerati-va avertizati)… ca aceasta deschidere va descarca un nou set de coduri de diagnoza (pe care ei le numesc „codurile invierii”), ce vor fi responsibile de transformarea noastra fizica, in perfectiunea divina. Acest lucru va aduce cu el o renastere constanta a vitalitatii Sursei si, impreuna cu aceasta – mi se spune – binecuvantarea adusa de rezistenta fizica, la care s-au referit in raportul anterior.

Pe masura ca intrati in starea transcendenta de fiintare, e posibil sa simtiti impulsul de a face multe lucruri noi… dorinta de a va misca, de a FACE ceva, orice, ar putea pune stapanire pe voi, pana in punctul de a va misca inainte. Acestea fiind spuse, va indemnam ca, pe durata schimbarilor care trebuie sa aiba loc, sa continuati sa ramaneti prezenti in voi insiva. Va incurajam sa folositi aceasta perioada mai degraba pentru a va bucura de energii, pentru a face planuri pentru aventuri minunate… dar asteptati pana cand incepe solstitiul – orice miscare importanta inainte sau decizii care va schimba viata.   – CSP

Din anul 2005, conceptul de vitalite si dorinta de a FACE mi-au fost atat de straine, incat mi-e greu chiar si sa scriu aceste randuri, dar as fi nepasatoare daca nu v-as impartasi ca sunt indemnata, in mod repetat (pana la a deveni ofensator) sa raman cu picioarele pe pamant, intr-un moment din viitorul apropiat… cum ar fi, poate, inainte de/in timpul/dupa eclipsa de Soare?… si sa nu o iau inainte, din cauza senzatiei ca „sunt gata sa zbor”.

Pe bune? In majoritatea zilelor, nici macar nu-mi pot tarai corpul pe scari, spre biroul meu, fara sa nu gafai, asa ca, atunci cand ei spun „zboara”… ma gandesc ca este ca si cand cineva mi-a facut vant de pe acoperisul unei cladiri?  

Chiar daca eu jur ca nascocesc toate astea in mintea mea, Consiliul continua sa imi spuna… si, in apararea mea, CHIAR au spus ca noul proces de creare are loc la nivelul de a simula… ca, odata ce are loc schimbarea modelului (transpunerea) si se incheie transformarile de la nivelul corpului energetic, e posibil sa ne SIMTIM intregi in toate privintele… adica, indeajuns de mai bine, incat sa fim tentati sa o luam razna (cum ar fi, sa stam treji dupa ora 9 seara). Nu stiu cum e pentru voi, dar eu simt ca, dupa 8 ani de incarcerare solitara, imi datorez o mica nebunie. Spuneam si eu….

In orice caz, chiar daca ma insel in privinta momentului acestui lucru, daca cumva, in viitorul apropiat, incepeti sa va simtiti, la un moment dat, de parca ati putea zbura, va rog sa nu o faceti. Sunt mai multe elemente care vin… mai multe schimbari in corpul fizic si in lumea noastra fizica, care vor cere timp, ca sa se dezvaluie:

Mentionam de multe ori acest lucru, pentru a va aduce in atentie faptul ca energia modelului Christic, a corpului Adam Kadmon, precede integrarea lui fizica… si, desi e posibil ca in etapele initiale sa vi se para sublima, va trebui sa stapaniti, in mod constient, un echilibru.

Va asiguram ca aceasta schimbare va fi diferita de oricare alta de pana acum si e posibil sa va simtiti tentati sa schimbati, intr-o clipa, orice aspect legat de viata voastra… vrem doar sa fiti constienti ca rezultatul fizic total al acestor infuzii energetice va dura pana la solstitiu.  – CSP

DECLINARE DE RESPONSABILITATE: Retineti ca, in trecut, atunci cand ni s-a spus ca vom fi coplesiti de o explozie de fericire (vitalitatea Sursei), a fost orice in afara de fericit. Nu spun ca de data aceasta nu va fi sau nu va putea fi altfel aici, in 5D, insa prea multe experiente ma avertizeaza ca va fi altfel. De obicei, aceste explozii de fericire ne aduc la o frecventa inalta neimpamantata si, daca o urmam, ajungem ca, in final, sa fim lasati lati si, pe de alta parte, deprimati. Probabilitatea de a se intampla acest lucru ar putea fi mai redusa, cat timp Soarele este in semnul Taurului, dar, indiferent din ce directie ne sufla vantul, intotdeauna e mai sigur sa nu ne atasam in niciun fel de aceste afirmatii si, in schimb, sa ramanem doar un observator al tuturor acestor lucruri. Eu una folosesc practica de a ma astepta ca in fiecare zi sa ma simt ingrozitor, astfel ca, atunci cand apare o zi (sau o ora) de IUBIRE, sunt surprinsa si incantata… si nu dezamagita. Va incurajez sa folositi orice va este bun pentru a ramane neutri.

Infuzia sufletului

CSP imi reaminteste si faptul ca aceste etape finale ale intruparii se vor desfasura treptat… ca este o experienta de „atinge si pleaca”, ca atunci cand sufletul patrunde intr-un fetus, pregatindu-se pentru calatoria incarnarii. Aflu ca, de acum si pana la solstitiul din iunie, acest proces de infuzie a sufletului va avea loc in mod repetat si ca fiecare val sau infuzie va aduce cu el un nou nivel de divinitate… ca, din cate se pare, atunci cand integram un val, va veni urmatorul val.

Tranzitia eclipsei va ajuta la restructurarea fiecarei celule din fiinta voastra, pana cand, in cele din urma, veti putea observa, direct, invierea deplina a corpului noului Om.  – CSP

In mod captivant, mai aflu ca fiecare val de intrupare poarta cu el un nou set de aptitudini divine si ca echipele noastre de suflet sunt prezente in special acum, ca sa ne ajute la acest lucru – dar ca, in final, ne vom aminti de aceste daruri ca de niste prieteni pe care i-am pierdut de mult… care au fost candva o parte indispensabila din noi. Inteleg ca, pe masura ce incepem sa descoperim aceste daruri extraordinare, este clar ca vom dori sa le impartasim… ca ele sunt motivul pentru care suntem aici… pentru a le arata celorlalti principiile de baza a ceea ce este posibil acum, in corpul uman – capacitatile adevarate ale potentialului nostru uman.

Ei spun ca cel mai emotionant lucru va fi materializarea – in sensul ca, datorita acestui portal, invatam sa cream dintr-o asemenea stare de puritate a inimii centrate, incat fiecare dorinta a noastra ii va comanda, realmente, universului.

Drept rezultat, vom intra in contact cu mult mai multi membri ai familiei initiale de suflet, precum si cu membrii altor natiuni stelare Christice, impreuna cu care suntem aici pentru a co-crea si, in unele cazuri, pentru a crea impreuna cu ei, consilii de ambasadori divini ai Pamantului. Aceste grupuri se vor aduna pe baza rezonantei si, in unele cazuri, e posibil ca, drept urmare a acestor noi niveluri de contracte, sa fie initiate mutari neprevazute, in alte zone geografice.

Perioada care urmeaza difera de orice v-ati putea inchipui, asa ca va indemnam sa fiti mai degraba prezenti in ea, ca sa fiti martori la desfasurarea ei si sa va bucurati de fiecare infuzie a sufletului, atunci cand ea vine, sa desfaceti fiecare dar care va este trimis si acordat.

De asemenea, dorim ca fiecare dintre voi sa stie ca, desi calatoria voastra de a ajunge aici a fost plina de deznadejde, din cauza recuperarii divinitatii voastre, aceasta tranzitie va fi plina de bucurie, datorita folosirii divinitatii voastre.  – CSP

Fiecare val al acestei infuzii a sufletului e menit sa ne conduca spre o constienta mai mare despre cine suntem cu adevarat, iar eclipsele ne ofera capacitatea de a deveni, imediat, mai umani – SI, in acelasi timp, mai divini. Ni se daruieste sansa miraculoasa de a ne transcende natura omeneasca si, facand acest lucru, vom deveni adevarate FIInte u-(DUMNEZEU)-mane. Destul de uluitor, chiar daca am doar o vaga idee – pana la NICI una – despre ce inseamna toate acestea.

Starea de a fi la care ne referim nu este deloc starea cu care sunteti obisnuiti… este mai mult o stare de prezenta continua, de acces permanent la nemiscarea din interior, chiar si in mijlocul haosului in crestere, din lumea voastra. Aceasta este starea launtrica de UNIME, necesara pentru a aduce raiul pe Pamant… caci, daca in mintea voastra nu exista frica de separare, inima poate conduce cu adevarat.        – CSP

Mai multe lucruri incantatoare

Alte cateva lucruri faine, despre care cei din lumea nevazuta au vorbit in trecut si despre care vorbesc din nou, constau in faptul ca, pe masura ce ne pregatim sa facem aceasta transformare in expresia noastra cea mai mareata, vor incepe sa aiba loc acele numeroase schimbari – unele care ne vor surprinde si incanta.  Hmmm, lasati-ma sa ma gandesc la asta… ce anume m-ar putea surprinde SI incanta, in acest stadiu al jocului? Voi alege „dorinta consecventa de a trai” pentru a ma bucura de 600 $. O, scuze… „CARE ESTE dorinta consecventa de a trai?”.

Schimbarile despre care vorbim nu sunt doar de natura vizuala sau fizica, ci si energetica. Intrati in ceea ce noi am numi starea permanenta de gratie, axa universala/punctul de acces, prin care corpul vostru fizic va deveni capabil de lucruri necunoscute de voi, inainte.    –CSP

In ultima vreme am mai aflat multe lucruri despre radianta… ca, in curand, vom descoperi o stralucire ce exista atat in noi, cat si in jurul nostru si ca ea va putea fi perceputa de toti ceilalti… iar ei chiar merg pana acolo, incat sa spuna ca vom parea dintr-o alta lume, in sensul ca suntem, de fapt, extraordinari. Ceea ce este grozav, caci bineinteles ca am cautat si MAI multe moduri de a fi diferita de majoritatea oamenilor. 

Per ansamblu, in ultimele doua saptamani, cei din lumea nevazuta ma tin treaza noaptea, vorbindu-mi despre modurile in care noile noastre costume spatiale umane vor fi diferite… ca un circ ambulant diferit. Am putea presupune ca unele dintre ele sa fie un urmator pas evolutiv foarte firesc… pe cele mai multe dintre ele nu le-am putea crede niciodata, cu mintea noastra umana… toate depasesc cu MULT ceea ce consideram, in prezent, ca fiind posibil. Dar nu avem nevoie sa dedicam timp acestor aspecte.

Deocamdata, Consiliul este multumit ca noi sa intelegem faptul ca trupul uman este capabil de mult mai multe lucruri decat ne dam seama, ca aptitudinile lui le depasesc cu MULT, chiar si pe cele ale celor mai avansati initiati spirituali si ca toata campania publicitara excesiva s-a referit la aceasta noua etapa a calatoriei noastre in starea Christica si la tot ceea ce vine odata cu ea… la care pleiadienii insusi sunt foarte fascinati sa fie martori.

Atunci cand veti dobandi autoritatea inimii – asa cum ati stiut dintotdeauna ca puteti – veti asista la nasterea unei noi lumi. Ea va incepe cu fiecare dintre voi, dar se va raspandi pe o arie extinsa si cu o mare repeziciune.   – CSP

Va spunem ca aceasta perioada din lumea voastra depaseste imaginatia omeneasca, insa, fiecare dintre voi si-a imaginat ca acest lucru ia fiinta. Mai mult ca orice, dorim ca voi sa simtiti vastitatea maretiei voastre, sa va impartasiti IUBIREA nemarginita si sa deveniti ceea ce sunteti meniti a FI… Dumnezei creatori, prezenti aici ca sa inalte, sufleteste, Pamantul si locuitorii sai, prin dorinta pura a inimii.

Sunteti gata sa creati minuni? 

Va intrebam, pentru ca voi insiva deveniti minunea…     
(DE LAUREN, 30 APRILIE 2013 (ii multumim Anei Nicolai))
                 – CSP

ThinkWithYourHEART.com ©Expect Miracles, Inc. 2012  Toate drepturile rezervate. Permisiune oferita de a copia si redistribui DOAR VERSIUNEA GRATUITA a Raportului 5D, cu conditia sa ramana integral si neschimbat continutul, sa se recunoasca total meritul autorului si sa fie distribuit gratuit.

multumim d-nei Ana Nicolai 
sursa: Newsletter Ed.For You 4 mai 2013