Transformarea interioară care se petrece cu
noi, transformarea de conştiinţă, este o transformare a identităţii
noastre. Atunci când fiinţele inefabile care suntem au început să-şi
asume jocul coborârii în densitate, în materie, în trupuri umane, atunci
a intervenit acel soi de amnezie a adevăratei noastre identităţi. Am uitat
cine suntem. Nu, nu a fost o condamnare la uitare, nimeni nu a făcut asta
în locul nostru. Ba, dimpotrivă, noi am ştiut de la bun început faptul
că odata coborâţi pe tabla de joc, va interveni
uitarea.
Identificarea cu nivelurile dense ale
propriei noastre creaţii devenea, astfel, perfectă. Important aici este
faptul că ne-am asumat această pierdere temporară a identităţii noastre.
Ce poate fi mai teribil pentru o fiinţă conştientă decât să-şi piardă
identitatea, conexiunea cu propria ei esenţă, să uite cine este, să-şi
piardă astfel puterea de a crea în mod conştient?
Am acceptat această fracţionare a
întregului care eram. Partea noastră cea mai subtilă, cea pe care acum o
numim Sufletul nostru, partea care nu putea suporta învelişul de carne şi
sânge a rămas, undeva, în aşteptare. Energiile ei erau prea înalte
pentru a cobori în materie.
Partea mai densă a propriei noastre
fiinţe, pachetul de energii mai joase, au trecut printr-un lung proces de
adaptare la capătul căruia au apărut fiinţele omeneşti aşa cum le
cunoaştem astăzi. Este partea din noi care şi-a asumat identificarea cu
materia. Niciun moment nu am fost condamnaţi la acest joc. Nimeni nu ne-a
obligat să facem acest lucru.
Există miriade de fiinţe în întrega
creaţie care nu au avut niciodată curajul de a cobori în teribilul joc al
încarnării. Noi, cei care urma să devenim umanitatea, am avut curajul s-o
facem, neştiind când sau cum se va termina acest extraordinar experiment.
Uitarea nu a fost un tabu, o regulă arbitrară, ci o chestiune de fizică
spirituală, de fizică a energiilor subtile. Densitatea enormă a materiei a
făcut ca acele straturi ale propriei noastre fiinţe, în care era
păstrată memoria sufletului, să devină inaccesibile. Astfel ne-am pierdut
identitatea de fiinţe inefabile.
A-ţi trăi propria
creaţie
De ce era nevoie de acest «joc cosmic»,
aşa cum îl numeşte Stanislav Grof? Nu putem
cunoaşte cu adevărat decât ceea ce trăim. Trebuie să devenim una
cu obiectul cunoaşterii noastre, să trăim starea de a fi acel «lucru»,
pentru a-l cunoaşte cu adevărat. Nu e vorba aici despre cunoaşterea
omenească, prin minte, prin evaluare, ci cunoaştere prin experienţă. Nu
poţi «cunoaşte» iubirea, sau adevărul, sau libertatea. Le poţi doar
trăi.
Experienţă
Trebuia să coborâm în densitate, în
materie, pentru a o trăi noi înşine. Trebuia să ne experimentăm propria
noastră creaţie, pentru ca expansiunea creaţiei să poată continua. Este
ca şi cum un pictor ar cobori în propria operă, ar deveni una cu
personajele pe care le pictează, le-ar trăi vieţile în aceeaşi clipă
în care pensula sa le-ar zugrăvi. Sau, un muzician care-şi trăieşte
opera în timp ce o compune. În acelaşi fel, creatorii care suntem îşi
trăiesc propria creaţie în materie. În ultimă instanţă, este o
chestiune de expansiune a acestei creaţii, căci dimensiunea materială,
densă, este cu adevărat vârful de expansiune al creaţiei. Creatorul se experimentează pe Sine. Nu este
suficientă «ideea» (gândită) a perfecţiunii. Este nevoie de
experimentarea perfecţiunii. Aceasta este Creaţia!
Treptele identificării
Corpul
Coborând în zonele dense ale acestei
creaţii, în materie, în corp fizic, în prima fază ne-am identificat cu
acesta. Am trăit iluzia completă. Am crezut că suntem corpurile noastre
şi doar atât. Identitatea noastră de fiinţe spirituale a fost înlocuită
cu o nouă identitate. A fost o identitate parţială. Conştiinţa
întregului a fost înlocuită cu o conştiinţă limitată la corp.
Experimentam atunci identificarea completă cu această parte a propriei
noastre fiinţe. Am devenit una cu corpul nostru. Trăiam iluzia morţii, a
dispariţiei. Crezând că suntem doar corpul nostru, am crezut că putem,
pur şi simplu, dispărea. Am trăit frica de anihilare fizică, iar această
frică ne-a însoţit pe parcursul întregului nostru drum, până la
revelaţia enormă a adevăratei noastre identităţi, ce urma să se
petreacă eoni de timp mai târziu. Dar, pentru această treaptă, ne-am
asumat identitatea trupului.
Rolurile
Apoi am început să ne întrebăm cine
suntem noi. De unde venim. A fost o nouă treaptă a identificării. Este
etapa în care ne-am asumat, timp de mii de vieţi, mii de roluri, în
încercarea superbă de a ne afla identitatea. Fiecare rol pe care ni l-am
asumat a fost o creaţie în sine, trăită până la capăt. Identitatea
noastră a trecut prin mii de transformări. Am fost copii şi mame, eroi şi
laşi, învingători şi învinşi. Am fost totul, în căutarea unei
identităţi. Unele roluri ne-au plăcut, altele nu şi, astfel, în acelaşi
fel în care conştiinţa noastră întreagă se scindase în două, o parte
inefabilă şi o parte care a coborat în materie, în acelaşi fel
întreaga noastră realitate umană am scindat-o în perechi de contrarii
aflate într-un etern dans al polarităţilor: bine-rău, întuneric-lumină
etc. Criteriul acestei dihotomii a fost frica generată de instrumentul
gândirii. Lucrurile care nu ne plăceau şi pe care le-am numit
«întuneric, rău» etc., le-am respins, le-am îngropat. Frica de unele
zone ale conştiinţei se născuse deja şi se adăuga fricii primordiale a
primului nivel, frica de moarte, de dispariţie.
Am început să ne temem de toate lucrurile
pe care mintea omenească, cu care eram din ce în ce mai identificaţi, nu
le înţelegea. Şi erau destule, căci creaţia infinită şi
multidimensională nu poate fi adminstrată cu instrumentul liniar al minţii
omeneşti. Cea mai mare parte a fiinţei
noastre a ajuns să fie înstrăinată complet, considerată ceva
exterior. Acest «ceva» a fost şi el împărţit în două: o parte
luminoasă, eterică, a fost numită Dumnezeu, Suflet, Sine Superior, sau i
s-au dat identităţi divine: zeii tuturor mitologiilor; si o parte
întunecată, densă, a fost numita diavol, sau altfel. Astfel, umanitatea,
aflată în plin joc al identităţilor, al rolurilor pe care şi le asuma
viaţă după viaţă, aducea cu sine acest mod de a privi creaţia,
împărţind-o în polarităţi fundamentale.
Emoţiile
Călătoria umanităţii în materie
adăugase astfel identităţii primare aceea a trupului fizic, identităţile
succesive ale diferitelor roluri pe care le jucase în decursul vieţilor
încarnate. Identificarea cu aceste roluri a adus cu sine drama, emoţia.
Fiecare rol pe care noi l-am jucat vreodată în vieţile noastre ne-a făcut
să trăim întregul spectru al emoţiilor omeneşti. Am trăit prin emoţie,
identificaţi complet cu rolurile noastre omeneşti. Instrumentul minţii nu
era încă primordial în această etapă. Nu puteam stăpâni fluxurile
uriaşe de energie emoţională care se năşteau din dramele noastre. Au
fost timpurile furiei oarbe, dar şi ale bucuriei dezlănţuite, timpurile
fricii îngrozitoare de a pierde ceea ce credeam că avem şi ale bucuriei de
a câştiga ceea ce credeam că putem deţine. Timpurile curajului, ale
eroismului, ale dedicaţiei, dar şi ale trădării, urii şi geloziei, ale
posesiunii şi ale crimei. Ceea ce trăiam era mult mai mult decât
identificarea cu corpul şi mult mai mult decât identificarea cu rolurile
noastre. Cotinuam să jucăm roluri, dar trăiam la nivelul emoţiilor
fundamentale.
Mintea
Mai era un pas până la timpurile în care
o nouă treaptă a identităţii, încă şi mai subtile decât cea
emoţională, avea să ne absoarbă. Identificarea cu propria noastră minte.
Cu capacitatea de a analiza, de a cunoaşte, de a clasifica. Era cea mai
avansată etapă a identităţii parţiale a fiinţei inefabile coborâte în
încarnare. Dar şi cea mai primejdioasă! Reuşeam acum să controlăm cu
ajutorul minţii, al raţiunii, emoţiile violente. Ele au rămas acolo, în
adâncuri, la fel ca şi celelalte identificări, cu rolurile noastre şi cu
corpul nostru. Frica de dispariţie fizică şi frica de a pierde ceea ce
avem sau ceea ce iubim ne-a însoţit dintotdeauna, dar ele au ajuns să fie
stăpânite cu ajutorul minţii. N-au dispărut, doar au fost mai adânc
îngropate, de-obicei în jumătatea întunecată a fiinţei, în ceea ce
psihologia numeşte inconştient. Jocul coborârii umanităţii în materie
atinsese punctul în care transformarea era posibilă. Cele mai iluminate
minţi ale umanităţii au înţeles că dincolo de spaţiul mental mai este
ceva. Misterul creaţiei nu putea fi cuprins cu ajutorul minţii. Este marele
prag, marea transformare a umanităţii şi descoperirea a ceea misticii au
numit dintotdeauna «iubire». Părea că mintea şi iubirea vor fi mereu
într-un veşnic antagonism, dar iată că umanitatea descoperea, dincolo de
identificarea cu mintea sa, o dimensiune a inimii, în care creaţia putea fi
mai curând simţită decât gândită, în care cunoaşterea devenea
intrinsecă, prin experienţă, nu dedusă pe cale secvenţială, printr-un
proces de gândire. Misticii din toate timpurile ştiuseră acest lucru, dar
la nivel de masă această conştientizare nu a devenit posibilă decât în
timpurile noastre.
Aspectele Adevărului
Adevărul primordial al unei fiinţe umane,
acela al identificării cu corpul, este un adevăr parţial. Fiinţa
inefabilă, conştientă de sine, odată coborâtă în dimensiunea densă a
existenţei, odată ce vălul uitării o cuprinde, are acces la un adevăr
trunchiat. De la marele adevăr transcendent, trece la un adevăr al
corpului, al densităţii. Identificarea cu corpul nu înseamnă că acel
lucru nu este real. Materia este o realitate în aceeaşi măsură ca şi
lumile inefabile. Dar a crede că eşti doar materie, aceasta este un adevăr
trunchiat, incomplet, parţial. Odată cu o identitate parţială, trăieşti
un adevăr parţial. Din acest adevăr parţial se naşte frica de
dispariţie fizică. Da, corpul dispare, poate fi ucis. Dacă identitatea mea
este limitată la corp, atunci acesta este adevărul meu. Pot dispărea.
Aceasta generează o frică la fel de reală precum identitatea pe care mi-am
asumat-o şi adevărul parţial în care cred. Realitatea mea nu este una
falsă, ci doar parţială. Ea se modifică, creşte, se lărgeşte odată cu
noile descoperiri. Odată ce identitatea mea se mută la nivelul rolurilor,
adevărul meu se lărgeşte. Sunt mai mult decât doar corpul meu, sunt
războinicul şi eroul, victima şi călăul, cel ucis şi cel care ucide,
copilul şi mama lui. Adevărul meu se lărgeşte odată cu ceea ce cred că
sunt.
Mai departe voi trăi realitatea
identităţii cu emoţiile mele, iar adevărul meu despre mine şi despre
intreaga lume înconjurătoare va căpăta un nou grad de rafinament. Este,
în mod evident o evoluţie, o expansiune a identităţii şi a adevărului
personal care vine, mereu, din experienţă. Experimentez niveluri noi ale
creaţiei, mă identific cu ele şi descopăr cine sunt. Adevărul meu devine
mai cuprinzător.
Expansiunea adevărului personal, aşa cum
îl experimentează umanitatea, atinge apoi pragul semnificativ al
identificării cu mintea. Este punctul în care umanitatea crede că mintea
este cheia întregii realităţi. Este nivelul tuturor filosofiilor, al
civilizaţiei tehnologice şi al ştiinţei care, în cele din urmă, îşi
descoperă singură limitările. Este umanitatea aşa cum o cunoaştem în
zilele noastre, care a creat o lume pe măsura adevărului său raţional şi
care începe să intuiască faptul că mentalul, ca orice etapă a
identităţii şi a adevărului, are propriile sale limite care pot fi
depăşite. Sunt momente de ezitare şi de căutare, uneori umanitatea se
întoarce cu faţa către vechi adevăruri parţiale, vechi abordări, vechi
identificări. Nu funcţionează, căci noi nu mai suntem cei de acum trei
mii de ani. Dar redescoperă adevărul, până acum neînţeles decât de
câţiva mistici, că în spaţiul sacru al inimii, în noi înşine adică,
există o poartă, dincolo de care putem experimenta o nouă dimensiune a
fiinţei. Purtăm cu noi încă toate identificările vechi, cu trupul
nostru, cu aspectele, cu emoţiile şi cu fricile noastre, avem capacitatea
de a administra realitatea densă, până la un punct, cu ajutorul raţiunii,
al filosofiei şi al tehnologiei, dar suntem pregătiţi pentru o nouă
etapă a expansiunii adevărului nostru personal şi al identităţii. Nu mai
este vorba despre câte un mistic singuratic ascuns într-o peşteră sau
într-un deşert, ci despre mulţi oameni care trec în acelaşi timp prin
această criză de identitate şi de adevăr personal care conduce către o
nouă treaptă de evoluţie interioară. Lumea şi noi înşine ne schimbăm,
pentru a cât-a oară în istoria umanităţii?!
«Cunoaşte-te pe tine însuţi», spune o
inscripţie pe templul din Delfi, unde se oficiau ceremoniile misterelor lui
Appolo, zeul cuvântului solar.
În interior se află adevărul.
«Împărăţia cerurilor se află în voi», spunea Cristos, având acelaşi
subtext. Întregul Adevăr se află ascuns în interiorul fiinţei omeneşti,
disimulat sub forma unor adevăruri parţiale, aflate în expansiune. Evoluţie înseamnă de fapt descoperire de
sine şi mereu un alt răspuns la întrebarea «cine sunt eu?». Care
este pragul ultim al descoperirii de sine? Nu există un prag ultim, pentru
că, în ultimă instanţă, ceea ce se petrece în noi este jocul
divinităţii care se descoperă pe ea însăşi, experimentându-şi
creaţia.
Dar pragul pe care noi îl trecem acum este
descoperirea a ceea ce se află dincolo de această identificare cu cel mai
subtil şi cel mai greu de depăşit prag, cel al minţii. Mintea este
instrumentul care ne-a însoţit de la începuturile coborârii noastre în
densitate. A evoluat odată cu noi, a crescut odată cu noi până la
atingerea pragului de transformare. Mintea nu dispare odată cu această
nouă etapă a descoperirii de sine, ci se transformă. Merge cu noi în
dimensiunea următoare. La nivelul inimii,
acolo unde este centrul de inteferenţă între aspectele noastre umane şi
cele subtile, spirituale, acolo putem alege modul în care mergem mai
departe: continuăm să judecăm realitatea, adică s-o evaluăm permanent
în polarităţi dinamice, sau încetăm să judecăm realitatea, alegând
să simţim această realitate, redându-i unitatea primordială. De aceea
pragul acesta al inimii este punctul de cotitură al tuturor misticilor, dar
mai ales al celui pe care-l numim Isus Cristos. Dincolo de minte se află
Iubirea.
Poarta sacră
De câte ori nu am auzit sintagma «Dumnezeu
este iubire»? Sau «noi suntem iubire»! Câţi dintre noi nu ne-am pus
întrebări de genul, «dacă Dumnezeu este iubire şi noi suntem iubire,
atunci cum este posibil să existe această realitate, în acest fel?». De
fapt, iubirea despre care vorbesc misticii în scrierile lor, nu numai
sfinţii creştini, dar, înaintea lui Cristos, Budha, Zoroastru sau Osiris,
nu este iubirea aşa cum o concep aspectele noastre umane. Acela care a
făcut cunoscut acest lucru, pentru întâia dată în istoria umanităţii
încarnate, a fost Cristos. Abia odată cu el umanitatea a început să
perceapă dincolo de iubirea parţială, trunchiată, omenească. În vechile
mistere ale zeilor solari, rezervate doar unei elite spirituale iniţiate,
adevărul iubirii divine, complete, integrale, era experimentat. Trăit!
Umanitatea de rând nu avea acces şi nu era pregătită, poate, pentru acest
aspect al Adevărului. În templele Egiptului antic şi în cele ale
Orientului Mijlociu, în întreaga Europă veche, la Delfi şi Eleusis, dar
şi in templele Hiperboreei zalmoxiene, iniţiaţii trăiau revelaţia că
dimeniunile umane sunt doar aspecte ale adevăratei noastre identităţi.
Experimentau dezidentificarea de aceste aspecte, de dimensiunea corporală,
de dimensiunea energetică a rolurilor asumate, de dimensiunea emoţiilor şi
a minţii, pentru a transcende „dincolo”, în spaţiile vaste ale
fiinţei. Ei descopereau, de fapt, prin trăire directă, contactul cu Zeul,
cu divinitatea. Nu exista încă înţelegerea faptului că acea dimensiune
este una a propriei fiinţe. Zeul era încă o dată o fiinţă străină,
exterioară. Poporul nu putea concepe încă nici măcar acest lucru,
rătăcit în visul trairii materiei. Adevărul despre porţile fiinţei a
fost păstrat în interiorul acestor şcoli de mistere, ale iniţiaţilor.
Încă nu venise timpul pentru acest nivel al Adevărului.
Cel care a mişcat ceva aici a fost Isus
Cristos. El a adus aceste niveluri ale Adevărului, tot prin experienţă
directă, trăindu-l, în spaţiul profan. El nu s-a închis într-un templu.
Templul său a fost întreaga umanitate. Prin el, trăirea acelor niveluri de
conştiinţă a devenit accesibilă tuturor, căci conştiinţa are darul de
a fi inductivă. Spaţiul sacru al inimii nu a mai fost doar o poartă
iluzorie, o abstracţie a cărei trăire să fie accesibilă doar
iniţiaţilor, ci a devenit o posibilitate pentru mase. El a fost acela care
a făcut posibilă transformarea pe care o trăim acum. Iubirea, la
adevăratele sale dimensiuni, în adevărata sa natură, completă, a fost
trăită în corp omenesc. Poarta a fost deschisă.
Ceea ce s-a petrecut mai târziu, când
trairea lui Isus a fost transformată într-o dogmă, şi din experienţa
iubirii integrale nu a mai rămas decât un concept uscat, o poruncă de
neînţeles, nu a fost vina nimănui. Umanitatea a luat atât cât a putut
în acel moment al evoluţiei sale. Biserica oficială a fost reflexia
conştiinţei umanităţii în acel moment.
Dar acum, acum lucrurile s-au schimbat.
Umanitatea s-a copt. Adevărul integral şi iubirea integrală pot fi
trăite, căci mulţi oameni sunt în plin proces de transformare
interioară, iar poarta sacră a inimii poate fi trecută.
Aspectele Iubirii
Aşa cum, atunci când coborâm în
densitate ajungem să trăim o identitate parţială şi un anume aspect
limitat al adevărului, tot aşa ajungem să trăim aspecte parţiale ale
iubirii. Identificaţi complet cu trupul nostru, cotropiţi de frica morţii
fizice, crezând că suntem doar carne şi sânge, iubirea are un aspect
strict corporal. Este forma minimă a iubirii, în care tot ceea ce contează
este să rămânem în viaţă.
Supravieţuirea
În zilele noastre, cu greu mai poate fi
numită iubire această dorinţă irezistibilă (instinct) de a supravieţui.
Şi totuşi este o formă primară de iubire! Uitarea a cine suntem cu
adevărat este totală. Nu mai ştim că nu putem muri. Credem că odată cu
trupul totul se sfârşeşte şi urmează neantul. Toate dimensiunile
fiinţei transcendente – iubirea care impregnează întreaga creaţie este
uitată. Identitatea parţială, care generează un adevăr parţial, conduce
la trăirea unei forme parţiale de iubire.
Călătoria inimii a
început!
Nu iubim încă pe nimeni, căci iubirea nu
poate fi recunoscută. Nici pe altcineva, nici pe noi înşine! Ne urâm
trupul, de fapt, pentru că el este semnul sfârşitului. De aceea putem
foarte uşor să ucidem, pentru hrană, pentru perpetuarea speciei, pentru
orice. Semnul acestei identificări este sexualitatea primară, animalică,
şi ea, desigur, un aspect parţial al iubirii. Singura provocare este a
rămâne în viaţă. Suntem doar un corp din carne şi sânge şi nimic mai
mult. Una cu densitatea! Suntem identificaţi cu aspectul nostru cel mai
limitat.
La nivelul identificării cu rolurile
noastre, după ce prioritatea supravieţuirii a fost cumva asigurată,
iubirea capătă un aspect mai complex. Odată cu nenumăratele răspunsuri
la întrebarea «cine sunt eu», umanitatea trăieşte nenumărate forme
parţiale ale iubirii. La baza tuturor acestor forme stă polaritatea
fundamentală masculin-feminin. Trăim toate rolurile, masculin şi feminin,
în mii de forme. Ne iubim soţiile şi copii, prietenii şi «ceea ce este
al nostru», ca şi cum am fi noi înşine. Este, de fapt, o extensie a
identităţii personale, de la aspectul strict corporal, la lucrurile şi
fiinţele pe care le percepem mai mult sau mai puţin ca fiind «ale
noastre». Este o expansiune a adevărului personal. Trăim direct faptul că
ne pasă de altcineva, decât de propria nostră supravieţuire, la fel de
mult. Începem să umplem sentimentul golului interior cu iubirea pentru
perechea noastră. Credem că iubirea pentru celălalt va umple acest gol.
Şi, într-un fel este adevărat, căci sentimentul rupturii primordiale pare
a se atenua în clipele de iubire. Şi nu doar atunci când este vorba despre
iubirea într-un cuplu, ci şi în cazul iubirii pentru un copil sau
altcineva apropiat. Trecem deci prin mii de roluri, şi fiecare înseamnă
trăirea a mii de forme ale identităţii, adevărului personal şi iubirii.
Dar la baza acestei experienţe stă polaritatea fundamentală
masculin-feminin şi căutarea întregirii în celălalt. Este etapa în care
transformarea începe să aibă loc în cadrul relaţiei cu
celălalt.
Foarte interesant este faptul că aceast
aspect al iubirii îmbracă de multe ori forma dependenţei. Depindem de ceea
ce ne este sau nu dăruit de către celălalt. Iubirea aceasta este de fapt
un schimb energetic. Căutăm înafara noastră
ceea ce nu ne putem încă dărui singuri. Credem că suntem
incompleţi, că ne lipseşte ceva, căci păstrăm în adâncurile noastre
sentimentul nedesluşit că am fost, cândva, cumva, compleţi.
Paradisul pierdut!
Devenim căutătorii iubirii într-un
partener, într-un copil, într-un prieten, într-un animal, din pricina
acestui sentiment de incompletitudine. Adevărul nostru parţial despre noi
înşine, identitatea noastră parţială, ne împiedică să trăim iubirea
completă în interior. Astfel că proiectăm înafară ceea ce ni se pare
că lipseşte. Sigur că iubirea pe care o găsim înafară este şi ea
incompletă. Astfel că ne întoarcem de mii de ori pentru a juca alte roluri
alături de sufletele apropiate nouă. Unii altora ne suntem copii şi
amanţi, mame şi fraţi, prieteni şi duşmani de moarte, în vieţi
succesive. Dansul identităţilor succesive se împleteşte astfel cu dansul
emoţiilor din ce în ce mai complexe.
Uneori revenim în roluri asemănatoare de
multe ori, atunci când credem că avem ceva de rezolvat într-o relaţie,
atunci când suntem purtătorii unei vinovăţii, a unei datorii, a unei
răzbunări, a unei iubiri neîmplinite. Sau atunci când credem că putem
ajuta pe cineva. Aceasta este karma.
Nu suntem condamnaţi la karma, ci ne-o
alegem singuri în funcţie de felul în care ne judecăm pe noi înşine şi
viaţa în care am fost. Dar ceea ce contează aici este faptul că trăim un
nou aspect, mai larg, al iubirii. O nouă formă. Cu cât identitatea şi
adevărul nostru devin mai largi, cu atît forma iubirii trăite aste mai
largă. Iubirea, în care sunt parte corpul, energiile noastre corporale şi
emoţiile noastre, ne conduce într-o zonă a experienţei în care
umanitatea a stat mii şi mii de ani. Pendularea între iubire şi frică –
frica nu este decât absenţa iubirii
– este semnul acestei etape a experienţei noastre umane. Tot ce nu iubim, respingem. Iar ceea ce respingem şi
considerăm străin de noi, ne înspăimântă. De aici la a considera
o ameninţare aceste lucruri nu mai este decât un pas.
Această treaptă a identificării,
extraordinar de complexă, ar merita o analiză largă, căci înlăuntru
este toată diversitatea inimaginabilă a vieţii. Credem că suntem una nu
numai cu trupul nostru, cu aspectele noastre care sunt infinite, dar şi cu
emoţiile generate de aceste roluri. Devenim apărătorii nu numai ai
iubitei, familiei, copiilor noştri, dar ai ţării noastre, rasei noastre,
culturii, religiei, istoriei, a tot ceea ce ni se pare că ne reprezintă,
că seamănă cu noi, şi duşmanii neînduplecaţi a tot ceea ce pare că ni
se opune. Este mereu o chestiune de identitate şi adevăr asumat, reflectate
în ceea ce iubim sau nu. Limitele pe care ni le stabilim sunt acelea
izvorâte din ceea ce ne place sau nu, din ceea ce percepem ca făcând parte
din noi sau nu.
Acelaşi lucru se petrece cu emoţiile
noastre, pe care le împărţim în plăcute şi neplăcute. Dar, în mod
paradoxal, cu cât respingem mai mult din experienţă, cu atât mai multe
sunt emoţiile având culorile fricii şi anxietăţii. Cu cât plasăm mai
mult înafara noastră, cu atât frica este mai mare.
Apoi urmează nivelul cel mai interesant,
cel al spaţiului mental. Căci mintea este instrumentul fabulos de
articulare a realităţii dense de când ne încarnăm pe această planetă.
Mintea a crescut odată cu noi, ne-a însoţit în toate procesele noastre.
Cu ajutorul mintii am operat în interiorul dualităţii. Eu – celălalt,
înăuntru-înafară, cerul-pământul, spirit-materie. Atât de mult am
lucrat cu acest instrument destinat iniţial supravieţuirii fizice, încât
am ajuns să credem că noi suntem chiar procesele noastre mentale. Iluzia
este perfectă. Sentimentul adânc al «lumii de dincolo» ne însoţeşte
mereu, dar sub forma unei frici, căci mintea
se teme de tot ceea ce nu poate administra. Partea din noi pe care am
uitat-o e mai străină ca niciodată. Atât de strâină încât am ajuns
uneori să o negăm complet. Ateismul e forma supremă a negaţiei de
sine.
Pe această treaptă a evoluţiei noastre ne
identificăm, pe lângă corporalitate, sexualitate, roluri şi emoţii, cu
sisteme de gândire. Înglobăm în identitatea şi adevărul nostru în
expansiune ceea ce credem despre noi înşine şi despre întreaga realitate.
Ne definim prin modul nostru de gândire, prin realitatea noastră culturală
şi ideologică. Este timpul identificării cu filosofii, sisteme de
credinţă, concepte despre fiinţă şi univers, cu dogme religioase,
politice şi militare, identitatea noastră înglobează acum idei despre
cine şi ce este, construim întregi ierarhii de valori morale şi de orice
fel. Este nivelul ştiinţei care se luptă pe viaţă şi pe moarte cu
misticismul, al religiilor care ucid în numele credinţei, al fanatismului
în numele căruia se poartă războaie. Este timpul umanităţii care se
teme de extratereştri – străinii, necunoscuţii, umbrele – asta după
ce am purtat bătălii intense în toată istoria. Mintea, care
orchestrează tot acest spectacol interior al conştiinţei, devine stăpâna
absolută a jocului. Iubirea pare să fi dispărut cumva în faţa acestei
avalanşe a raţionamentului rece. Dar nu este aşa, căci minţile cele mai
strălucite descoperă singure propriile limitări ale acestui mod de a
percepe, de a evalua existenţa.
Ele, minţile cele mai strălucite,
descoperă cumva algoritmul straniu al experienţei omeneşti şi percep
felul în care identificările noastre succesive creează marele joc. Este
punctul în care devine posibilă alegerea între a judeca realitatea şi a o
accepta, şi a o simţi. Este punctul în care devine posibilă acceptarea
revelaţiei că dincolo de toate rolurile pe care le-am jucat vreodată,
dincolo de corpuri şi de emoţiile noastre, dincolo de ceea ce gândim,
există o realitate mai largă pe care o putem trăi. Este marea transformare pe care o trăim. Este recuperarea unui
nivel al iubirii care nu a mai fost disponibil pentru umanitate de când a
început jocul cosmic al încarnărilor.
În clipa în care reuşim să facem
schimbarea de la a gândi realitatea la a simţi realitatea «cu inima»,
descoperim, dincolo de orice teorie sau dogmă, din propria experienţă, că
noi am fost mai mult decât rolurile noastre, am fost actorii. Şi, mai mult
decât emoţiile noastre, am fost creatorii lor. Mai mult decât gandurile
noastre, am fost întotdeauna stăpânii spaţiului nostru interior. Doar că
uitasem acest lucru, cuprinşi în vârtejul identificărilor noastre cu
diferitele noastre aspecte.
Descoperim, deasemeni, adevăratele
dimensiuni ale iubirii, în cuplu şi în orice relaţie, căci putem simţi,
în spatele rolului, sufletul celui pe care-l iubim. Intervine nevoia
disperată de adevăr complet, de sinceritate, de contact total cu celălalt,
dincolo de toate măştile pe care le-am purtat vreodată.
Descoperim că
«iubita mea», «copilul meu», «tatăl meu» sunt de fapt suflete ca şi
noi, complet libere, aflate în propria lor experienţă, mai mult sau mai
puţin conştientă, care nu ne aparţin în nici un fel, care nu ne
datorează nimic şi cărora nu le datorăm nimic, pentru că totul a făcut
parte din jocul acestor roluri pe care le-am jucat cu
toţii.
Descoperirea că nimeni nu e vinovat cu
nimic, că nimeni nu a fost ucis vreodată, căci moartea e o iluzie ce vine
din identificarea cu corpurile, că nu există vinovaţi şi vinovăţii, că
nu e nimic de salvat, de ajutat, aceasta descoperire aduce cu sine acest nou
nivel al iubirii faţă de sine şi faţă de ceilalţi.
Iubirea nu mai este un troc, pentru că nu
mai e nimic de câştigat şi nimic de pierdut, nimic de aşteptat în
schimbul iubirii. Este faimoasa iubire care nu cere nimic în schimb şi care
poate veni numai din trăirea directă a Adevărului, a cine suntem cu
adevărat, din descoperirea adevăratei noastre identităţi de fiinţe
inefabile care participă la jocul cosmic al încarnării. Dincolo de acest
nivel al inimii, pe care îl putem numi şi nivelul lui Cristos, sau nivelul
de conştiinţă cristică, se află eliberarea adevăratelor noastre puteri
de creaţie liberă. Descoperirea Creatorului din noi care se experimentează
pe sine în deplină conştienţă şi libertate!
Aspectele
libertăţii
Aşa cum adevărul despre noi înşine vine
înaintea iubirii, adică nu putem trăi adevărata, completa iubire fără
să trăim adevărul despre noi înşine, tot aşa, iubirea vine înaintea
libertăţii. Adică nu putem trăi libertatea, în absenţa adevărului şi
a iubirii. «Adevărul vă va face liberi». Da, căci adevărul despre noi
înşine şi despre adevărata natură a fiinţei conduce la trăirea
iubirii, iar iubirea adevărată este aceea
care aduce libertatea completă.
Ce înseamnă libertate? Libertate faţă de
ce? Suntem obişnuiţi, după lunga noastră călătorie în densitate, în
care ne-am raportat mereu la «exterior», să ne definim libertatea ca pe o
independenţă faţă de acest exterior. Este un fals. Căci acest exterior
este ceea ce am exclus din noi înşine. Cu
cât identitatea noastră a fost mai îngustă şi identificările noastre
mai strâmte, cu atât am exclus mai multe din noi înşine, iar noi am fost
mai puţin liberi. Dar am crescut, ne-am expansionat. Aspectele cu
care ne-am identificat de-a lungul erelor au devenit din ce în ce mai largi.
Am descoperit faptul că toate limitările, la
corp, la rolurile, emoţiile şi gândurile noastre nu erau decât
autolimitări. Graniţe arbitrare între noi înşine şi marele rest,
stabilite în funcţie de cât anume percepeam din ceea ce suntem. Libertatea
noastră nu era îngrădită decât de propriile noastre aspecte.
Adevărata libertate este o libertate
interioară, în care ne dezidentificăm de propriile noastre aspecte. Pe
măsură ce descoperim că suntem mai mult decât corpurile, emoţiile,
gândurile noastre, ne recuperăm libertatea de fiinţe complete. E ca şi
cum ne-am trezi dintr-un vis al densităţii pentru a ne redescoperi pe noi
înşine.
Faptul că suntem mai mult decât corpurile
noastre a fost mereu mai curând o intuiţie care nu a avut nevoie de prea
multe dovezi, a fost simţită. Dar în ce priveşte eliberarea de rolurile
noastre, emoţiile noastre şi gândurile noastre, lucrurile sunt mai
dificile pentru că sunt niveluri mai subtile, iar gradul lor de seducţie
este mai mare. Corpul l-am considerat, mai ales în căutarea noastră
spirituală, mai curând un obstacol, decît altceva. Nu l-am iubit cu
adevărat decât în timpurile din urmă, în care am descoperit că spirit
înseamnă totul, întreaga realitate, inclusiv corpul. Dar până atunci nu.
A fost mai uşor să privim dincolo de el. Dar rolurile noastre care ne-au
intrat în sânge?
Libertatea faţă de
aspecte
Adevărul nostru au fost rolurile pe care
le-am jucat, iar gradul de iubire pe care l-am trăit a fost pe măsura
acestor roluri. La fel şi libertatea noastră. Am fost înlănţuiţi de credinţele noastre despre ceea ce
suntem. Un exemplu simplu: cândva am crezut că misiunea mea era
aceea de a salva pe alţii. Mă identificam cu rolul salvatorului. Confundam
iubirea cu salvarea celui pe care îl iubeam. Era, desigur, o formă
parţială de iubire, dar nu Iubirea. Încercasem să o « salvez » pe mama
mea, pe sora mea şi, desigur, încercasem să o salvez pe cea care era
perechea mea. Nu era decât un rol pe care-l jucam şi care o condamna
întotdeauna pe femeia de lângă mine, fie ea mamă, soră sau iubită, să
joace rolul victimei. O neînţelegere profundă! Eram eu liber? Erau ele
libere? Nu, căci adevărata natură a fiinţei noastre nu era aceea a
rolului pe care îl jucam! Ne auto-limitam. Trăiam o parte de adevăr, o
parte de iubire, o parte de libertate. Eliberarea de rol a fost dificilă şi
nu a venit decât printr-o « criză » majoră, semnul
transformării.
Toţi trăim roluri, modele de comportament
cu care ne identificăm şi care nu sunt decât limitări. Mulţi poartă
toată viaţa modele moştenite de la părinţi, modele energetice care vin
de pe linii familiale şi karmice, loialităţi fanatice faţă de modelele
altora, pe care şi le-au însuşit, prin care se definesc, şi care, la fel,
nu sunt decât identificări cu roluri. Toate sunt străbătute de
polaritatea fundamentală masculin – feminin şi de frica de moarte, care
sunt identificările noastre fundamentale atunci când venim în încarnare.
De aceea, orice adevărată vindecare, pe orice
nivel al fiinţei, include dezidentificarea de aceste aspecte ale fiinţei,
şi nu exisită vindecare completă fără eliberarea de
acestea.
Eliberarea de
emoţii
Dar emoţiile generate de aceste roluri,
care au devenit un mod de a trăi, mod de a aduce energie în această
dimensiune densă a încarnării, asta e altceva. « Emoţiile mele, frica
mea, entuziasmul meu, depresia mea, tristeţea mea, disperarea mea, bucuria
mea ». Abia acum descoperim că emoţiile sunt
doar stări energetice ale fiinţei, feluri în care modulăm noi
energia. Şi, cu toate acestea, e foarte dificil să ne
dezidentificăm de ele. Atât de mult timp am crezut că suntem emoţiile
noastre, încât acum e foarte greu. Dar
merită efortul de a căuta prezenţa şi conştienţa totală, merită
efortul de a rămâne atenţi la toate mişcările şi transformările
energiilor interioare, căci în spatele acestor procese se află nu numai
niveluri noi ale iubirii, dar şi niveluri noi ale libertăţii
interioare.
Cum aduce starea de prezenţă şi de
conştienţă faţă de sine eliberarea de sub imperiul emoţiei?
Atunci când suntem prezenţi în noi
înşine, conştienţi de apariţia oricărei emoţii, a oricărui gând,
abia atunci putem alege dacă ne vom identifica cu acea emoţie sau nu. Dacă
o vom trăi ca şi cum am fi una cu ea, sau doar o vom observa până la
dizolvare. Aceasta este una dintre cele mai importante forme ale eliberării
interioare. Eliberarea de emoţie!
În multe cazuri înseamnă, pur şi simplu,
o nouă viaţă şi descoperirea unor capacităţi pe care nu ni le-am
imaginat nicicând.
Odată eliberaţi de sub dictatura
emoţiilor care ne-au creat realitatea interioară şi, prin reflexie, pe cea
exterioară, abia atunci descoperim starea de bucurie pură a fiinţei. Emoţiile devin doar valuri care vin şi trec, care
se nasc în noi şi care dispar, în vreme ce noi experimentăm starea
aceluia care rămâne martor la aceste fenomene interioare. O libertate nouă
se naşte, interioară şi exterioară, căci nu mai acţionăm sub imperiul
fricii, al mâniei, al disperării etc., nu ne mai temem de ceea ce vor spune
sau crede ceilalţi despre noi, ci vom deveni mai autentici şi mai curajoşi
în a ne afirma propriul adevăr. Validarea acestui adevăr interior ne va
conduce rapid la acceptarea adevărului interior al altora, oricare ar fi. Nu
ne vom mai petrece viaţa încercând să corectăm «erorile» lumii
exterioare în funcţie de propriile noastre norme. Calea spre marea
deschidere a inimii devine largă în faţa noastră.
Eliberarea de identificarea cu
mintea
Cel mai important lucru pe care-l dobândim
este naşterea încrederii în noi înşine, în capacitatea noastră de a
administa spaţiul interior. Începem să ne descoperim adevărata noastră
natură de creatori conştienţi.
Descoperim repede, deasemeni, legătura
indestructubilă între procesele mentale şi cele emoţionale. Gandul declanşează emoţia, care nu este
decât un transmiţător al energiei în domeniile energiilor coporale. Facem, astfel, primul pas către eliberarea
conştientă de dictatura modelelor de gândire.
La fel ca şi modelele de comportament care
au fost asociate anumitor roluri, la fel ca şi modelele de reacţie
emoţională la realitatea exterioară, există modele de gândire. Aceste modele de gândire rareori sunt ale noastre
personal. Suntem învăţaţi cum să gândim, cum să concepem
realitatea şi pe noi înşine, de famile, de catre şcoală, biserică,
societate, ştiinţă, tradiţie, cultură etc., etc. Rămâne prea puţin
loc pentru a simţi noi înşine realitatea, pentru a avea propriile opinii
despre aceasta. Suntem prizonieri în sisteme
de convingeri pe care ni le asumăm ca fiind «ale noastre» şi pe care apoi
le apărăm ca şi cum ar fi o chestiune de viaţă şi de moarte. Pentru că
ne identificăm cu ele.
Suntem prizonieri, deşi ne credem nişte
fiinţe inteligente, raţionale şi puternice. Suntem prizonierii unei
realităţi prefabricate pe care am moştenit-o şi ne-am asumat-o fără să
o simţim. Este capcana judecăţii asupra realităţii. Realitatea este
înlocuită cu clişee prefabricate.
Credem că ştim cine este celălalt, pentru
că ştim cum îl cheamă şi unde lucrează, dar habar n-avem ce simte
celălalt. E o prăpastie între noi şi realitate. Privim un copac prin
prisma etichetelor din cărţi, dar habar nu avem despre adevărata natură a
acelui copac, care nu poate fi decât simţită.
Trăim astfel într-o colivie conceptuală,
arogantă, articulată pe logică şi pe deducţie, pe cauzalitate, fără
să mai percepem nimic înafara dimensiunii liniare a realităţii oferite de
minte. Privim doar umbrele pe un perete, în loc să simţim adâncimea
inimaginabilă a fiecărei clipe. Dacă adăugăm acest tip de prizonierat
interior, la acela al rolurilor şi al emoţiilor şi la înstrăinarea de
natura profundă a realităţii, putem să avem o imagine asupra
superficialităţii libertăţii noastre. Sistemul în care trăim este
generat de această privire asupra lucrurilor. De aceea sistemul menţine
acest tip de paradigmă, care este una a prizonieratului interior. Suntem, de
fapt, sclavii inconştienţi ai sistemului, cât timp nu recuperăm adevărul
despre noi înşine şi propria conştienţă.
Adevăr şi libertate
Întotdeauna au existat oameni care au
cunoscut adevărul sau oameni care nu s-au mulţumit cu adevărul oficial.
Întotdeauna au fost oameni care au folosit adevărul pentru a acumula putere
asupra celor care nu îl cunoşteau şi oameni care au găsit singuri
adevărul, în ciuda celui oficial, controlat de sistem. Nu, sistemul nu este
«de vină», căci nu există opresor fără victimă. Noi am creat
sistemul, căci noi am jucat toate rolurile. A fost convenabil pentru unii
dintre noi să ronţăim doar firimituri din adevăr sau un adevăr parţial,
mestecat déjà de ceilalţi, sub forma adevărului oficial. De aceea ne-am
mulţumit cu o libertate parţială.
Libertatea nu este despre drepturile omului,
drepturi politice, drepturi sociale, drepturi economice etc. Acele drepturi
se referă la aspectele noastre, la corpurile noastre, la rolurile noastre.
Adevărata libertate se referă la libertatea interioară, la ieşirea de sub
identificarea cu sistemele noastre de convingeri, cu credinţele noastre, cu
dogmele pe care le-am validat. Libertatea este, în ultimă instanţă, o
chestiune de experimentare directă a propriei fiinţe, de cunoaştere
directă a ceea ce suntem.
Atunci când ştim ceea ce suntem, nu din
cărţi şi din doctrine, ci din propria noastră experienţă, nu mai putem
fi controlaţi, nici manipulaţi prin intermediul emoţiilor noastre, al
fricilor, al credinţelor noastre.
Nu mai putem fi păcăliţi cu rolurile pe care le-am jucat, căci ştim că
sunt doar adevăruri parţiale, iar adevărata noastră natură nu poate fi
îngrădită. Structurile de putere cărora ne-am supus nu mai au nicio
importanţă, căci descoperim că şi puterea este o iluzie.
Ceea ce suntem cu adevărat nu poate fi
supus, ucis, atacat, poluat, închis, nu poate fi posedat şi nici manipulat,
nici parazitat. Doar aspectele noastre pot fi. Daca ne credem doar trupuri, atunci, da, putem fi închişi, ucişi
etc., căci realitatea noastră este cea a trupului.
Dacă noi
credem că suntem doar rolurile noastre, putem fi manipulaţi şi supţi de
energie prin intermediul acestor roluri, familiale, sociale, economice
etc. Dar odată trăită libertatea interioară a fiinţei, aceste roluri se
destramă, ne detaşăm de ele.
Dacă noi
credem că suntem gândurile noastre şi sistemele noastre de credinţe, da,
putem fi manipulaţi în numele unor false idealuri colective, în
detrimentul propriei fiinţe, şi în numele unor sisteme de convingeri care
ne vor crea realitatea trăită. Dar dincolo de aceste sisteme de
convingeri şi credinţe se află libertatea fiinţei care-şi descoperă
adevăratele dimensiuni, Identitatea, Adevărul, Iubirea şi Libertatea
Creatorului.
Un fel de epilog
Toate acestea merg împreună şi fac parte
din marele joc cosmic al fiinţei care experimentează dimensiunea densă a
creaţiei. Noi, adică! Pe măsură ce vălul uitării se ridică, pe
măsură ce experimentarea nivelurilor succesive ale fiinţei ne fac să
redescoperim cine suntem, revenim la atributele primordiale ale fiinţei.
Dar, de fapt, nu vom mai fi niciodată cum am fost atunci când am coborât
pentru întâia dată în materie. Căci această călătorie ne-a
transformat. Am devenit mai mult decât am fost atunci. Eram doar nişte
fiinţe inefabile, subţiri. Materia era pentru noi o aventură
inimaginabilă, în care urma să uităm cine suntem şi care nu se ştia
cât anume avea să dureze. Depindea numai de noi să străbatem vălurile
succesive ale uitării.
Ne-a trebuit mult curaj să ne asumăm
această extraordinară misiune în dimensiunile cele mai dense ale
creaţiei. Dar am făcut-o, alături de alţii asemenea nouă, alături de
care am suferit şi am iubit, am murit de o mie de ori, am luptat, ne-am
sacrificat, alături de care am fost ticăloşi uneori, dar am fost şi eroi,
şi, mai presus de toate, am descoperit dimensiuni noi ale propriei noastre
fiinţe. Nu vom mai fi niciodată ce am fost, ci mult mai mult decât atât,
căci am învăţat să aducem divinitatea noastră inefabilă în mijlocul
materiei celei mai dense.
Am devenit îngerii care pot trăi în
materie şi astfel am deschis calea şi pentru alţii. Căci, la aceste
niveluri, orice experienţă personală schimbă experienţa întregii
creaţii. Această superbă specie spirituală care suntem şi care-şi
asumă călătoria în materie poartă numele de Umanitate. Noi Suntem
Aceia!!!
Horia Turcanu